Nu știu dacă își mai amintește cineva de Jürgen Stark. El a fost vicepreședinte și președinte al Bundesbank înainte de a face parte din board-ului Băncii Centrale Europene, pe care l-a părăsit însă înainte de sfârșitul mandatului din cauza controversatului program de achiziție de bonduri. Se poate spune pe scurt că Stark a fost un economist ce nu a fost de acord cu relaxarea cantitativă şi obișnuia să spună că guvernele europene riscă să împărtășească soarta dinozaurilor.
„Cu 60 de miliarde de ani în urmă, pământul era dominat de reptile foarte mari. Apoi s-a întâmplat ceva, a existat un șoc exterior și dinozaurii au dispărut. Mamiferele, mai mici și mai rapide s-au adaptat mai ușor. Au supraviețuit și, mai mult, au evoluat. Europa are nevoie de o economie de piață funcțională, capabilă să se adapteze rapid schimbărilor, dacă vrea să fie dinamică și competitivă în secolul XXI”, a avertizat Stark.
El a zis că nu crede că se poate ajunge la o astfel de economie dacă statele continuă să acapareze jumătate din resursele economice.
Jürgen Stark a adăugat că statele ar putea avea cele mai bune evoluții, atât în termeni economici cât și sociali, în cazul în care cheltuielile totale, care includ datoriile, s-ar situa între 30 și 35% din PIB.
Media încasărilor din taxe se plasează la nivelul UE la 40%. Noi acaparăm relativ puțin, 27% din PIB. Bulgarii, maltezii, balticii sau ungurii ajung până la 35% din PIB, spre deosebire de francezi, care ne tot sunt dați drept exemplu, cu 45,6% din PIB, ori de belgieni – 44,8%, austrieci – 43,5%, italieni – 41,7% sau nemți – 40,3%.
Dar România e pistonată permanent să majoreze impozitele pentru a crește veniturile bugetare, numite și povară fiscală, astfel încât să fie în măsură să asigure cofinanțarea pentru fondurile europene.
Logica inversă poate continua: dacă nu erau acești bani de la UE cu titlu gratuit, românii ar fi fost nevoiți să muncească pentru a-i obține. Ca să ne fie mai bine era necesar un mediu economic care să aducă investiții, nu de bani care vin oricum, fiindcă așa s-au pus cap la cap interese politicianiste.
Așa că România n-are nevoie de încă cinci biruri care să diminueze motivația și așa firavă a muncii și inițiativei, ci de concurență. Nu ne trebuie fonduri europene, cât investiții străine directe, care să facă economia capabilă să producă mărfurile ce se importă acum din UE. Ei, dar vedeți, tocmai aici e problema. Decât să ajungem să producem noi, mai bine primim cu țârâita – ba pe datorie, ba de pomană. În vremurile când în Europa intrau investiții cu nemiluita, politicienii occidentali se băteau cu pumnul în piept că așa e capitalismul – banii n-au miros. Acum, când investițiile migrează de la Vest la Est, aceiași oameni politici îi acuză pe capitaliști de lipsă de patriotism. Cele mai virulente critici se aud în Germania și în Franța, care acuză ca pe o concurență neloială relaxarea fiscală din Noua Europă.
Ceea ce nu se poate uita însă este că, în urmă cu un deceniu, recomandările celor mari conțineau în fiecare frază cuvântul „reformă”. Se organizau seminarii unde se prezentau planșe, ca să știe și copiii cum se trece la economia de piață.
Adevărul nu mai poate fi ascuns: pe când le sugerau esticilor un marș forțat spre integrare, occidentalii erau în plină cursă a subvențiilor naționale. Mai pe șleau, vesticii de neam germanic sau de gintă latină tocau rapid pentru consum bogăția acumulată anterior, fără să le pese de încetinirea creșterii economice. Se vede treaba că e ușor să dai și foarte greu să iei înapoi, dar e și mai simplu să arăți cu degetul spre „dumpingul” fiscal din Răsărit decât să recunoști că în propria ogradă ai obiceiuri proaste, împământenite de zeci de ani.
Toate acestea nu-i pot opri însă pe occidentali să dea în continuare lecții orientalilor. E în mare vogă povestea Irlandei, ajunsă „tigru”. Da numai că, impozitele din Irlanda seamănă izbitor cu acelea scăzute din Est, nu cu cele ridicate ale nemților și francezilor. Irlandezii îi iau pieței sub formă de taxe sub 23% din PIB și au ajuns de la un deficit de 5% din PIB în 2020 la excedent pentru al treilea an consecutiv. Iată că ține cont cineva de spusele lui Stark!
Asta nu înseamnă că Germania și Franța s-au hotărât să accepte adevărul, dimpotrivă. Ele caută să grăbească alinierea sistemelor fiscale din blocul european. Vor să-i aducă pe ceilalți mai aproape de ei, fiindcă simt cum economia socială de piață tremură din toate încheieturile.
Bun, și poate modesta Românie să facă față unui război atât de mare? Irlandezii au arătat că da. Adevărata fractură de la noi se reduce de fapt la o luptă între cine este stăpânul: “clientul nostru…” sau politicianul? Adică PIAȚA sau BUGETUL?
Economia e dirijată politic la București, ca și la Paris sau Berlin. Abia când partidele se vor separa de afaceri, ca la Dublin, ne va folosi și nouă la ceva integrare europeană. Pentru că, atunci când ni se va zice: “Vreți bani? Majorați taxele!“, noi vom putea răspunde: “N-avem nevoie de banii contribuabilor voștri să-i furăm, ci de cei ai investitorilor de la voi, să ne dezvoltăm“.
În fine, n-aș vrea să spun neapărat că suntem cea mai sud-americană țară europeană, ci doar să remarc faptul că la o datorie externă de 15-16 miliarde de dolari, Ceaușescu înfiera cu mânie proletară capitalul financiar-bancar, „instrument al politicii imperialiste și neocolonialiste a marilor monopoluri și societăți transnaționale”. Acum, la 190 de miliarde, se zice doar că ne situăm sub limita de prudențialitate de 60% din PIB, fără a se face referire la celelalte elemente.
Iar în timpul în care noi alunecăm deficit cu deficit din lumea a doua spre cea de a treia, Polonia cea supraîndatorată s-a înscris pe trendul invers. Pe când noi mergem cu datoria publică peste pragul de 50% din PIB și sugerăm că n-ar fi vreo problemă, polonezii cred că nu e în regulă și tot se străduiesc să coboare sub el. Fapt care s-a întâmplat în intervalul 2013 – 2019, când au micșorat datoria de la 57,1% din PIB la 45,7%, dar și după pandemia din 2020, când a scăzut de la 57,2%, sub 50% în 2022 – 2023, deși, e posibil, să ajungă, din păcate, iarăși la 55,5% din PIB în 2024.
România nu s-a dezechilibrat atunci când a mers pe mâna unor deficite şi datorii ce s-au mărit încet. Dar analiștii nu pomenesc de ce e de preferat excedentul în locul deficitului bugetar și ce trebuie făcut pentru a înlătura deficitului structural.
Avem un deficit fiscal cu care se finanțează cheltuieli sociale pe care nu ni le permitem pe termen lung. În loc să se capaciteze investițiile străine, ce generează productivitate, cu alte cuvinte să se întărească capitalismul, așa cum a făcut Irlanda, care-i ia pieței sub formă de taxe sub 23% din PIB și a ajuns de la un deficit de 5% din PIB în 2020 la surplus, politicienii majorează accizele, punând controlul înaintea eficienței.