Există muzică care nu îmbătrânește. O ascultăm după zeci sau chiar sute de ani și avem impresia că a fost compusă ieri. Nu pentru că ar suna modern, ci pentru că păstrează ceva profund omenesc: bucuria, melancolia, eleganța și dorința de a spune o poveste. Ragtime-ul e un astfel de exemplu.

Cu toate acestea, numele său spune astăzi foarte puțin multor iubitori de muzică. Cei mai mulți au auzit, poate fără să știe, The Entertainer, melodia devenită celebră prin filmul The Sting. Unii îl cunosc pe Scott Joplin și îl numesc „Regele Ragtime-ului”. Dar foarte puțini bănuiesc că în spatele acestor câteva melodii se ascunde una dintre cele mai fascinante povești din istoria culturii americane.

Mi-am propus să urmăresc destinul ragtime-ului asemenea unui roman istoric. Să înțeleg cum s-a născut această muzică, cine au fost oamenii care au creat-o, prin ce dificultăți au trecut și de ce influența lor continuă să se simtă și astăzi, la mai bine de un secol distanță.

Ragtime-ul nu a apărut din întâmplare. El s-a născut într-o Americă aflată în plină transformare, într-o societate în care tradițiile europene se întâlneau cu moștenirea culturală afro-americană. Din această întâlnire avea să rezulte un limbaj muzical nou, construit pe ritmuri sincopate, pe eleganța pianului și pe o disciplină componistică pe care mulți au ignorat-o multă vreme. Scott Joplin și contemporanii săi nu și-au imaginat că pun bazele unei revoluții muzicale.

Ei încercau, pur și simplu, să scrie cea mai bună muzică.  Astăzi știm că au reușit mult mai mult. Fără ragtime ar fi greu de explicat apariția jazzului, dezvoltarea pianului american, musicalul de pe Broadway sau chiar o parte importantă din muzica de film a secolului al XX-lea.

Și totuși, pentru mult timp, această contribuție a fost aproape uitată.

După moartea lui Scott Joplin, în 1917, ragtime-ul a fost împins treptat în umbră de jazz. Noile generații au preferat improvizația și marile orchestre, iar partiturile vechilor maeștri au rămas ani întregi pe rafturile bibliotecilor.

Abia în anii 1970 lumea avea să redescopere frumusețea acestor lucrări, datorită pianistului Joshua Rifkin, filmului The Sting și interesului tot mai mare pentru rădăcinile muzicii americane.

De atunci, Scott Joplin și colegii săi și-au recâștigat locul pe care îl meritau.

Astăzi, muzica lor răsună din nou în săli de concert, în universități și în conservatoare, iar noi generații de pianiști descoperă că în spatele aparentei simplități se ascunde o artă de o eleganță extraordinară.

Mai departe îl vom cunoaște pe Tom Turpin, unul dintre pionierii ragtime-ului. Îl vom urmări pe Scott Joplin, omul care a transformat un stil popular într-o formă de artă. Îi vom descoperi pe James Scott și Joseph Lamb, continuatorii săi cei mai străluciți. Vom afla de ce Alexander’s Ragtime Band a lui Irving Berlin nu este, în realitate, un rag autentic.

Vom vedea cum jazzul a preluat moștenirea ragtime-ului și cum această muzică a renăscut spectaculos după mai bine de cincizeci de ani de uitare. Dar, mai presus de toate, vom descoperi oameni. Oameni care au compus, au sperat, au fost admirați, apoi uitați și, în cele din urmă, redescoperiți.

Poate că acesta este și cel mai frumos lucru pe care ni-l învață istoria ragtime-ului. Muzica adevărată nu dispare niciodată. Uneori tace. Așteaptă.

Iar atunci când cineva o ascultă din nou cu răbdare și cu inima deschisă, începe să trăiască încă o dată.

1899 – Maple Leaf Rag

În primăvara anului 1899, pe rafturile magazinului lui John Stark apare o partitură care, la prima vedere, nu părea cu nimic diferită de sutele de lucrări publicate în fiecare an. Coperta era sobră, fără ilustrații spectaculoase, iar autorul nu era încă un nume cunoscut la nivel național.

Scott Joplin era apreciat în cercurile muzicienilor din Missouri, însă pentru publicul larg rămânea aproape necunoscut. 

Nimeni nu bănuia că acele câteva pagini aveau să marcheze începutul unei noi epoci în muzica americană. 

Titlul era Maple Leaf Rag.

Numele făcea trimitere la Maple Leaf Club, un club frecventat de comunitatea afro-americană din Sedalia. Joplin cântase de multe ori acolo, iar atmosfera acelui loc îl inspirase suficient de mult încât să-i dedice cea mai ambițioasă lucrare pe care o compusese până atunci.

Privită astăzi, partitura nu impresionează prin dimensiuni. Are doar câteva pagini. Forța ei stă însă în construcția muzicală. Fiecare secțiune este atent echilibrată, fiecare temă apare exact la momentul potrivit, iar succesiunea ideilor muzicale demonstrează o maturitate componistică rar întâlnită la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Joplin nu trata ragtime-ul ca pe o simplă improvizație transpusă pe hârtie. El îl construia cu aceeași grijă cu care un arhitect își proiectează o clădire.

Acompaniamentul mâinii stângi păstrează regularitatea specifică marșurilor americane, în timp ce mâna dreaptă dezvoltă o melodie plină de sincopări elegante. Tocmai această opoziție dintre stabilitate și libertate creează tensiunea ritmică ce avea să devină semnătura întregului gen.

Influența marșurilor lui John Philip Sousa este evidentă în organizarea formală a lucrării, însă limbajul armonic trădează cultura muzicală europeană pe care Joplin o dobândise în anii petrecuți alături de profesorul Julius Weiss. Ecouri din Chopin și Schubert pot fi descoperite în felul în care sunt construite frazele melodice și în rafinamentul armoniilor.

Toate aceste influențe se întâlnesc însă într-un limbaj profund american.

John Stark și pariul vieții sale

Editorul John Stark înțelege aproape imediat că are în față o lucrare neobișnuită. Existau însă și motive serioase de îngrijorare. Maple Leaf Rag era considerabil mai dificilă decât majoritatea pieselor cumpărate de amatorii care reprezentau principalul public al editurilor muzicale. O partitură prea complicată risca să rămână nevândută.

Mulți editori ar fi refuzat-o. John Stark a ales exact contrariul. Mai mult decât atât, îi propune lui Scott Joplin un contract neobișnuit pentru acea vreme. În loc să cumpere definitiv drepturile asupra lucrării, acceptă să-i plătească redevențe pentru fiecare exemplar vândut. Astăzi un asemenea contract pare firesc. La sfârșitul secolului al XIX-lea era aproape revoluționar, mai ales în cazul unui compozitor afro-american. Stark nu făcea un gest de caritate. Pur și simplu avea încredere în valoarea muzicii.

Această încredere avea să fie răsplătită din plin.

Un succes construit pas cu pas

Contrar unei legende răspândite ulterior, Maple Leaf Rag nu devine un succes peste noapte. Primele luni sunt relativ liniștite. Partitura începe însă să circule din pianist în pianist. Profesorii de muzică o recomandă elevilor avansați, iar interpreții profesioniști o includ treptat în repertoriul lor. Într-o epocă fără radio și fără înregistrări comerciale răspândite la scară largă, succesul unei lucrări depindea aproape exclusiv de partiturile tipărite și de reputația construită din om în om. Exact acest lucru se întâmplă și cu Maple Leaf Rag.

Fiecare pianist care o învăța o ducea într-un alt oraș. Fiecare profesor care o preda forma alți interpreți. Fiecare exemplar vândut genera altele. În câțiva ani, lucrarea era cunoscută în întreaga Americă. Estimările istorice diferă, însă se consideră că, în primele decenii ale secolului al XX-lea, partitura a depășit jumătate de milion de exemplare vândute — o performanță excepțională pentru acea perioadă.

Pentru Scott Joplin, aceasta însemna nu doar recunoaștere artistică, ci și o independență financiară pe care puțini muzicieni afro-americani o puteau atinge la începutul secolului.

Regele ragtime-ului

Pe măsură ce succesul creștea, presa și muzicienii încep să vorbească despre Scott Joplin ca despre figura centrală a noului stil. Apare tot mai des expresia „King of Ragtime” – Regele Ragtime-ului. Titlul nu fusese inventat de compozitor și nici nu reprezenta o simplă formulă publicitară. Era recunoașterea faptului că nimeni nu reușise până atunci să transforme ragtime-ul într-o muzică atât de bine construită și de elegantă.

Succesul lui Joplin produce și un alt efect. În toate colțurile Statelor Unite apar tineri compozitori care încearcă să scrie propriile raguri. Unii îl imită aproape notă cu notă. Alții încearcă să-și găsească propria voce. În doar câțiva ani, ceea ce fusese cândva un fenomen regional devine una dintre cele mai populare forme de muzică din America.

Începuse ceea ce istoricii aveau să numească mai târziu Epoca de Aur a Ragtime-ului.

Dincolo de succes

Faima nu îl schimbă însă pe Scott Joplin. Cei care l-au cunoscut îl descriu ca pe un om calm, rezervat și de o eleganță remarcabilă. Purta costume bine croite, pălărie și cravată și avea o demnitate care impresiona pe oricine îl întâlnea.

Într-o societate dominată de prejudecăți rasiale, comportamentul său era o declarație tăcută. Nu răspundea discriminării prin scandal sau agresivitate. Era convins că respectul putea fi câștigat și prin cultură, profesionalism și excelență artistică.

În același timp, continua să predea pian și să-i încurajeze pe muzicienii mai tineri. Pentru el, succesul personal nu era suficient. Își dorea ca ragtime-ul însuși să evolueze și să fie privit ca o formă de artă autentică.

Primele capodopere

Succesul extraordinar al piesei Maple Leaf Rag ar fi putut deveni și cea mai mare povară a lui Scott Joplin. Istoria muzicii cunoaște numeroși compozitori care au rămas pentru totdeauna identificați cu o singură lucrare, fără să mai reușească vreodată să se ridice la înălțimea propriului succes.

În cazul lui Joplin s-a întâmplat exact contrariul.

Maple Leaf Rag nu fusese un accident și nici rezultatul unei inspirații trecătoare. Era expresia unei concepții muzicale mature, iar autorul ei era convins că ragtime-ul avea încă multe de oferit. În loc să repete aceeași formulă, începe să experimenteze noi idei melodice și armonice, fără să renunțe niciodată la claritatea și eleganța care îi deveniseră semnătură.

Între 1900 și 1910, Scott Joplin avea să compună unele dintre cele mai frumoase pagini din întreaga literatură pianistică americană.

„Do not play this piece fast”

În acești ani începe să se răspândească un obicei care îl nemulțumea profund pe compozitor. Mulți pianiști interpretau ragurile din ce în ce mai repede. În restaurante și saloane, viteza impresiona publicul, iar interpreții transformau adesea muzica într-o demonstrație de virtuozitate.

Scott Joplin considera că această tendință distruge tocmai frumusețea ragtime-ului. Din acest motiv, pe numeroase partituri apare aceeași indicație devenită celebră: „Do not play this piece fast.”

Nu era o simplă observație tehnică. Era un adevărat manifest artistic.

În concepția lui Joplin, ragtime-ul trebuia să fie elegant, nu spectaculos. Dacă tempo-ul devenea excesiv, melodia își pierdea naturalețea, iar dialogul dintre cele două mâini dispărea. În locul unei conversații muzicale rămânea doar un șuvoi de note.

Această idee avea să fie înțeleasă pe deplin abia multe decenii mai târziu, când pianiștii moderni au început să respecte indicațiile originale ale compozitorului.

The Ragtime Dance – primul pas către scena lirică

La sfârșitul anului 1899, Joplin prezintă la Sedalia un mic spectacol muzical intitulat The Ragtime Dance, pe care îl va publica ulterior, în 1902. Lucrarea este neobișnuită pentru epocă.

Nu este doar o piesă pentru pian, ci o combinație între muzică, dans și indicații scenice. În mijlocul partiturii apare chiar o pauză destinată dansatorilor, după care muzica continuă firesc. Acest detaliu poate părea minor, însă spune foarte multe despre autor.

Scott Joplin începea deja să viseze la forme muzicale mai ample. Pianul nu îi mai era suficient. Își imagina spectacole complete, în care muzica și teatrul să formeze un tot unitar.

Privind retrospectiv, The Ragtime Dance reprezintă primul pas către opera Treemonisha.

The Easy Winners – optimismul unei Americi în plină ascensiune

În 1901 apare The Easy Winners, una dintre cele mai luminoase creații ale lui Scott Joplin. Încă din primele măsuri, piesa transmite o stare de optimism și de încredere. Melodia curge firesc, fără efort aparent, iar fiecare temă pare să se nască în mod natural din cea precedentă. Această naturalețe este însă rezultatul unei construcții extrem de riguroase.

Joplin avea darul rar de a ascunde complexitatea în spatele simplității. Ascultătorul obișnuit reține cu ușurință melodia, în timp ce muzicianul observă rafinamentul armoniilor și echilibrul perfect al formei. Nu întâmplător, numeroși profesori de pian recomandă și astăzi The Easy Winners drept una dintre cele mai bune introduceri în universul muzical al lui Scott Joplin.

Elite Syncopations – arta sincopării

Anul 1902 aduce o altă capodoperă: Elite Syncopations. Titlul este el însuși o declarație de intenție.

Prin cuvântul elite, Joplin transmite ideea că sincoparea nu aparține doar muzicii populare, ci poate deveni expresia unei arte rafinate.

Ascultând lucrarea, impresionează echilibrul perfect dintre ritm și melodie. Nicio frază nu este în plus, nicio secțiune nu pare grăbită. Totul este construit cu precizia unui arhitect și cu sensibilitatea unui poet.

Numeroși muzicologi consideră că Elite Syncopations reprezintă una dintre cele mai perfecte realizări ale stilului clasic de ragtime.

The Entertainer – eleganța devenită nemuritoare

Tot în 1902, Scott Joplin publică The Entertainer.

La început, lucrarea este bine primită, însă nu provoacă senzația produsă de Maple Leaf Rag. Pianiștii o includ în repertoriu, profesorii o folosesc în lecții, iar publicul o apreciază, fără să bănuiască destinul extraordinar pe care îl va avea peste multe decenii.

Din punct de vedere muzical, piesa este un model de echilibru.

Temele sunt ușor de reținut, dar niciodată banale. Ritmul sincopat nu eclipsează melodia, iar fiecare secțiune aduce o idee nouă fără să rupă unitatea întregii lucrări.

Astăzi este, probabil, cea mai cunoscută compoziție a lui Scott Joplin.

Ironia istoriei face însă ca această celebritate să fi venit abia după moartea autorului.

The Cascades – eleganța unei expoziții mondiale

În 1904, orașul St. Louis găzduiește Louisiana Purchase Exposition, una dintre cele mai impresionante expoziții universale organizate vreodată în Statele Unite. Evenimentul atrage milioane de vizitatori și simbolizează optimismul unei Americi aflate în plină expansiune economică și tehnologică. Impresionat de frumusețea spectaculoaselor cascade artificiale amenajate în fața Festival Hall, Joplin compune The Cascades.

Lucrarea este una dintre cele mai poetice din întregul său repertoriu. Melodia pare să curgă asemenea apei, iar armoniile sunt mai bogate și mai subtile decât în multe dintre piesele anterioare.

Pentru mulți interpreți, The Cascades reprezintă dovada maturității artistice atinse de Scott Joplin în primii ani ai secolului XX.

Un compozitor aflat în continuă evoluție

Privind împreună aceste lucrări, devine evident că Scott Joplin nu repeta niciodată aceeași formulă. Fiecare piesă aduce o idee nouă. The Ragtime Dance deschide drumul către muzica de scenă. The Easy Winners surprinde prin naturalețea melodiei. Elite Syncopations ridică sincoparea la rang de artă. The Entertainer desăvârșește eleganța stilului său. The Cascades dezvăluie un compozitor tot mai interesat de culoare și de expresivitate.

În numai câțiva ani, Scott Joplin demonstrase că ragtime-ul putea fi infinit mai bogat decât își imaginase publicul la apariția lui Maple Leaf Rag. Dar cea mai profundă schimbare din viața sa nu avea să fie una artistică. Avea să fie una personală.

Bethena – muzica născută din durere

Dacă primele lucrări ale noului secol respiră optimism și încredere, anul 1904 aduce în viața lui Scott Joplin una dintre cele mai grele încercări. În luna iunie se căsătorește cu Freddie Alexander, o tânără pe care o iubea profund și alături de care spera să înceapă o nouă etapă a vieții sale. Fericirea durează însă foarte puțin. La numai câteva săptămâni după nuntă, Freddie se îmbolnăvește grav, cel mai probabil de pneumonie, și moare înainte de sfârșitul verii. Pierderea este devastatoare.

Prietenii observă că Joplin devine retras și tăcut. Se dedică aproape în întregime compoziției, iar muzica începe să reflecte o latură pe care publicul nu o cunoscuse până atunci. Rezultatul acestei suferințe este Bethena, publicată în 1905 și subtitrată A Concert Waltz. La prima vedere pare surprinzător că autorul lui Maple Leaf Rag compune un vals. În realitate, alegerea este firească. Joplin nu se considera niciodată prizonierul unui singur gen muzical. Pentru el, importantă era expresia artistică, indiferent de forma pe care aceasta o îmbrăca.

Bethena este una dintre cele mai lirice creații ale sale. Ritmul de vals se împletește discret cu sincopări caracteristice ragtime-ului, iar rezultatul este o muzică de o sensibilitate rar întâlnită. Numeroși muzicologi văd în această lucrare influența directă a lui Chopin, nu prin imitarea stilului său, ci prin felul în care melodia pare să cânte liber deasupra acompaniamentului.

Astăzi, Bethena este considerată una dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată pentru pian în America începutului de secol XX.

Pine Apple Rag – bucuria de a compune

După perioada de doliu, Scott Joplin își regăsește treptat echilibrul. În 1908 publică Pine Apple Rag, o lucrare care contrastează puternic cu atmosfera meditativă din Bethena.

Încă din primele măsuri, muzica transmite energie și optimism. Temele sunt luminoase, ritmul este vioi, iar construcția demonstrează că autorul stăpânea acum perfect limbajul ragtime-ului. Pentru pianist, Pine Apple Rag reprezintă o provocare considerabilă. Dificultatea nu constă atât în rapiditate, cât în precizia cu care trebuie redate sincopările și în echilibrul dintre cele două mâini.

Interpretată cu răbdare și eleganță, așa cum își dorea Joplin, piesa dezvăluie o prospețime care nu s-a pierdut nici după mai bine de un secol.

Solace – o serenadă mexicană

În anul următor apare una dintre cele mai neobișnuite lucrări din creația lui Scott Joplin: Solace, purtând subtitlul A Mexican Serenade.

La începutul secolului XX, ritmurile latino-americane începeau să fie tot mai cunoscute în Statele Unite. Habanera cubaneză și dansurile mexicane stârneau interesul compozitorilor, iar Joplin nu face excepție. Rezultatul nu este însă un rag în sensul clasic al cuvântului.

Solace are un tempo calm și o atmosferă contemplativă. Ritmul amintește de habanera, iar melodia curge cu o eleganță aproape nostalgică.

Lucrarea demonstrează încă o dată că Joplin nu era interesat să repete aceeași formulă componistică. Chiar și atunci când se îndepărtează de tiparul clasic al ragtime-ului, stilul său rămâne imediat recognoscibil prin rafinamentul armonic și echilibrul construcției.

Magnetic Rag – sfârșitul unei epoci

Ultima mare lucrare pentru pian a lui Scott Joplin apare în 1914 și poartă titlul Magnetic Rag. Mulți istorici ai muzicii o consideră cea mai sofisticată dintre toate compozițiile sale. La prima audiție pare un rag obișnuit. Ascultată cu atenție, dezvăluie însă armonii surprinzătoare, schimbări subtile de atmosferă și o maturitate artistică impresionantă.

Optimismul exuberant din Maple Leaf Rag lasă loc unei muzici mai introspective, aproape meditative. Nu este întâmplător. Lumea se schimba.

În sudul Statelor Unite, jazzul începea să se afirme tot mai puternic, iar gustul publicului evolua odată cu noile generații. Ragtime-ul clasic se apropia încet de sfârșitul epocii sale de glorie.

Privită retrospectiv, Magnetic Rag pare aproape un rămas-bun adresat lumii pe care Scott Joplin contribuise decisiv să o creeze.

Mai mult decât un compozitor de ragtime

La începutul anilor 1910, Scott Joplin era deja recunoscut drept cel mai important compozitor al genului. Publicul îi cerea noi raguri. Editorii îi publicau cu încredere lucrările. Tinerii muzicieni îi studiau partiturile și încercau să-i urmeze exemplul. Cu toate acestea, Joplin simțea că drumul său artistic nu se putea opri aici.

Ragtime-ul îi adusese succesul, însă visul său mergea mult mai departe. Își dorea să demonstreze că un compozitor cunoscut pentru muzica de pian putea crea și o lucrare de mare anvergură, capabilă să stea alături de operele europene pe care le admirase încă din tinerețe.

De câțiva ani lucra deja, în tăcere și cu o perseverență extraordinară, la proiectul care avea să-i ocupe toate gândurile. Acest proiect purta un nume simplu, dar avea să devină cea mai mare ambiție și, în același timp, cea mai mare dramă a vieții sale.

Se numea Treemonisha.

Un vis mai mare decât ragtime-ul

La începutul secolului al XX-lea, Scott Joplin ajunsese în punctul pe care și-l dorise orice compozitor american al vremii. Lucrările sale se vindeau în toată țara, editura lui John Stark continua să le publice cu succes, iar numele său era respectat atât de public, cât și de muzicieni.

Și totuși, în interiorul lui se năștea o nemulțumire.

Succesul îi adusese faimă, dar și o etichetă din care simțea că nu mai poate ieși. Pentru majoritatea oamenilor era „compozitorul de ragtime”, omul care scria muzică pentru pian destinată saloanelor și restaurantelor elegante.

Joplin visa însă la altceva.

Își dorea să demonstreze că muzica afro-americană putea sta alături de marile creații ale operei europene. Nu voia doar să compună piese de succes, ci să lase în urmă o lucrare amplă, capabilă să schimbe modul în care America privea cultura muzicală a comunității de culoare.

Din acest vis avea să se nască Treemonisha.

O operă profund americană

Între 1907 și 1911, Scott Joplin lucrează aproape neîntrerupt la noua sa operă. Subiectul era cu totul diferit de cel al operelor europene ale epocii. Nu existau regi, prințese sau cavaleri romantici. Acțiunea era plasată într-o comunitate afro-americană din sudul Statelor Unite, la câțiva ani după abolirea sclaviei.

Eroina, Treemonisha, este o tânără care știe să citească și să scrie, lucru rar pentru vremea aceea. Educația îi permite să înțeleagă că oamenii din jur sunt manipulați prin superstiții și frică de personaje care profită de ignoranța comunității. Întreaga operă urmărește lupta ei de a-i convinge pe ceilalți că adevărata libertate nu poate exista fără educație.

Mesajul era revoluționar.

Într-o Americă încă marcată de segregare și discriminare, Joplin afirma că viitorul comunității afro-americane depinde de școală, cultură și cunoaștere, nu de violență sau răzbunare.

Era, în același timp, și propria lui convingere.

Întâlnirea dintre două lumi muzicale

Din punct de vedere componistic, Treemonisha este una dintre cele mai originale lucrări scrise în America începutului de secol XX.

Scott Joplin nu renunță la rădăcinile sale muzicale, dar nici nu încearcă să copieze opera europeană. 

În aceeași partitură se întâlnesc spiritul afro-american, ritmurile ragtime-ului, corurile religioase, marșurile, dansurile populare și tehnicile tradiționale ale operei clasice. Rezultatul este o muzică imposibil de încadrat într-o singură categorie. Nu este un simplu spectacol de divertisment. Nu este nici o operă italiană sau germană.

Este, probabil, prima încercare de a crea o operă autentic americană, inspirată din realitățile sociale și culturale ale Statelor Unite. Astăzi, mulți istorici ai muzicii consideră că aceasta reprezintă cea mai importantă creație a lui Scott Joplin, chiar dacă în timpul vieții autorului nu a fost aproape deloc înțeleasă.

Un drum presărat cu refuzuri

Entuziasmul cu care Joplin își termină opera se lovește însă de realitatea dură a epocii. Editorii refuză să investească într-o lucrare atât de amplă. Directorii teatrelor se tem că publicul nu va accepta o operă scrisă de un compozitor cunoscut pentru ragtime. În plus, montarea unui asemenea spectacol presupunea costuri uriașe: orchestră, soliști, cor, decoruri și costume. Ani la rând, Joplin încearcă să găsească sprijin financiar. Discută cu impresari. Trimite partituri. Caută investitori.

Primește aproape numai refuzuri. În cele din urmă ia o decizie curajoasă. În 1911 publică pe cheltuiala proprie partitura vocală a operei. Era un efort financiar considerabil, dar spera că astfel va atrage interesul teatrelor.

Din păcate, speranțele sale nu se împlinesc.

O reprezentație fără gloria visată

În jurul anului 1915, Scott Joplin reușește să organizeze o audiție aproape completă a operei la New York. Nu era spectacolul pe care îl visase. 

Lipsa banilor obligă artiștii să cânte în condiții modeste, iar acompaniamentul orchestral este redus în mare parte la pian. Publicul primește lucrarea cu politețe, însă fără entuziasm.

Opera era înaintea timpului ei. Criticii nu știau cum să o încadreze, iar spectatorii veneau cu așteptări diferite. Joplin înțelege că proiectul vieții sale nu va avea succesul la care sperase.

Dezamăgirea este uriașă.

Umbra bolii

În aceeași perioadă, sănătatea compozitorului începe să se degradeze vizibil. Boala de care suferea de mai mulți ani îi afectează sistemul nervos și îi slăbește treptat puterea de concentrare. Prietenii observă că obosește ușor și că memoria începe să-i joace feste.

Pentru un om care își petrecuse întreaga viață construind muzică cu o precizie aproape matematică, această degradare era o tragedie. Cu toate acestea, până în ultimele luni continuă să creadă în valoarea operei sale.

Nu încetează niciodată să spere că într-o zi Treemonisha va fi montată așa cum și-o imaginase.

Ultimul acord

La 1 aprilie 1917, Scott Joplin moare într-un spital din New York. Avea doar patruzeci și opt de ani. Dispariția sa trece aproape neobservată.

America era preocupată de intrarea în Primul Război Mondial, iar gusturile muzicale se schimbaseră deja. Jazzul începea să cucerească publicul, iar ragtime-ul părea o muzică aparținând unei alte generații. Puțini își puteau imagina atunci că omul înmormântat aproape în anonimat avea să fie recunoscut, peste numai câteva decenii, drept unul dintre fondatorii muzicii americane moderne.

Iar opera pe care contemporanii o respinseseră avea să fie redescoperită și montată cu succes mult după moartea autorului. Istoria îi pregătea lui Scott Joplin o revanșă pe care nu a mai apucat să o vadă.

Moștenitorii lui Scott Joplin

Deși moartea lui Scott Joplin din 1917 este privită adesea ca sfârșitul epocii clasice a ragtime-ului, muzica sa nu a rămas fără urmași. Dimpotrivă, în jurul lui se formase deja o adevărată școală de compoziție, iar mai mulți muzicieni aveau să ducă mai departe idealurile sale artistice.

Dacă Joplin este considerat părintele și marele reformator al ragtime-ului, James Scott și Joseph Lamb reprezintă continuatorii care au demonstrat că acest stil nu depindea de un singur om. Fiecare dintre ei și-a adus propria personalitate, propria sensibilitate și propriul mod de a înțelege pianul.

Împreună, cei trei sunt cunoscuți astăzi drept „Marea Trinitate a Ragtime-ului” (The Big Three of Classic Ragtime).

James Scott – poetul pianului

Dintre toți discipolii lui Joplin, James Sylvester Scott este, probabil, cel care a înțeles cel mai bine spiritul ragtime-ului.

Născut în 1885, în orașul Neosho din Missouri, James Scott aparținea unei generații care crescuse deja în atmosfera creată de primele raguri. Spre deosebire de Joplin, care contribuise la nașterea stilului, Scott avea avantajul de a porni de la un limbaj muzical deja bine definit.

Talentul său este remarcat foarte devreme de John Stark, același editor care îl făcuse celebru pe Scott Joplin.

În 1906 apare Frog Legs Rag, lucrare care îl impune imediat în lumea muzicală.

Succesul nu este întâmplător. Scott avea o capacitate extraordinară de a scrie melodii memorabile. Dacă Joplin impresiona prin arhitectura impecabilă a pieselor sale, James Scott cucerea prin lirism și naturalețe.

Urmează o serie impresionantă de lucrări: Grace and Beauty, Climax Rag, Sunburst Rag, Ophelia Rag, Efficiency Rag, Pegasus și multe altele.

Ascultându-le, este ușor de observat influența lui Joplin, dar și personalitatea distinctă a autorului. Ritmul este ceva mai suplu, melodiile au o căldură aparte, iar armoniile par să curgă fără niciun efort.

Mulți pianiști consideră că James Scott scria cea mai „cântabilă” muzică din întreg repertoriul clasic al ragtime-ului.

Joseph Lamb – perfecțiunea formei

Dacă James Scott este poetul, Joseph Lamb poate fi considerat perfecționistul.

Născut în 1887, la Montclair, în statul New Jersey, Lamb provenea dintr-o familie de origine irlandeză și era unul dintre puținii mari compozitori de ragtime care nu aparțineau comunității afro-americane.

Povestea lui este una dintre cele mai frumoase din istoria genului.

Îndrăgostit de muzica lui Scott Joplin, tânărul Joseph Lamb îl caută la New York și îi arată câteva dintre propriile sale compoziții.

Joplin este impresionat.

În loc să privească apariția unui tânăr talent ca pe o amenințare, îl încurajează și îl recomandă lui John Stark.

Acest gest spune foarte multe despre caracterul lui Scott Joplin.

Nu era preocupat doar de propria carieră.

Își dorea ca ragtime-ul să aibă un viitor.

Cu sprijinul lui Stark, Joseph Lamb publică Sensation în 1908.

Urmează apoi American Beauty Rag, Bohemia Rag, Top Liner Rag, Patricia Rag și Ragtime Nightingale, lucrări considerate astăzi adevărate capodopere.

Stilul lui Lamb este poate cel mai sofisticat dintre toți compozitorii clasici de ragtime.

Construcțiile sunt elaborate, armoniile bogate, iar dificultatea tehnică este considerabilă.

Interpretarea lor cere un pianist experimentat și o înțelegere profundă a stilului.

Arthur Marshall și Scott Hayden

În jurul lui Joplin activau și alți muzicieni de mare valoare.

Arthur Marshall devine cunoscut în 1900 prin Kinklets, una dintre cele mai elegante lucrări ale epocii. Muzica lui este luminoasă și plină de optimism, păstrând însă rigoarea formei clasice.

Scott Hayden ocupă un loc aparte.

Mai tânăr decât Joplin, el devine prietenul și colaboratorul acestuia. Cei doi compun împreună lucrări precum The Favorite și Sunflower Slow Drag, demonstrând că ragtime-ul putea fi și rezultatul unei colaborări artistice.

Din păcate, Hayden moare în 1915, la numai treizeci și șase de ani.

Dispariția sa prematură privează ragtime-ul de unul dintre cei mai promițători compozitori ai generației sale.

Louis Chauvin – geniul improvizației

Un alt nume legendar este Louis Chauvin.

Născut în 1881 la St. Louis, Chauvin era considerat unul dintre cei mai spectaculoși pianiști ai timpului său.

Contemporanii vorbeau despre o tehnică uluitoare și despre improvizații care îi lăsau fără cuvinte chiar și pe cei mai experimentați muzicieni.

Paradoxal, foarte puține dintre ideile sale au fost puse pe hârtie.

Chauvin prefera să improvizeze și rareori își nota muzica.

Cea mai cunoscută lucrare rămasă este Heliotrope Bouquet, publicată în 1907 împreună cu Scott Joplin.

Moartea sa prematură, la doar douăzeci și șapte de ani, a alimentat legenda unui talent excepțional care nu a avut timpul necesar să-și atingă întregul potențial.

May Aufderheide – doamna ragtime-ului

Într-un domeniu dominat aproape exclusiv de bărbați, May Aufderheide ocupă un loc cu totul special.

Născută în 1888, în Indiana, ea demonstrează că sensibilitatea și eleganța ragtime-ului nu țineau de gen, ci de talent.

Lucrarea sa cea mai cunoscută, Dusty Rag, publicată în 1908, este apreciată și astăzi pentru prospețimea melodiei și echilibrul construcției.

Alte compoziții, precum The Thriller sau Buzzer Rag, confirmă că May Aufderheide a fost una dintre cele mai importante creatoare ale epocii clasice a ragtime-ului.

Charles L. Johnson și succesul popular

În aceeași perioadă, Charles L. Johnson cunoaște un succes enorm cu Dill Pickles Rag, publicată în 1906.

Lucrarea devine una dintre cele mai interpretate piese ale începutului de secol și contribuie decisiv la popularizarea ragtime-ului în rândul marelui public.

Johnson demonstrează că stilul depășise deja cercul format în jurul lui Scott Joplin și John Stark.

Ragtime-ul devenise un fenomen național.

O generație irepetabilă

Privită în ansamblu, generația lui Scott Joplin reprezintă unul dintre cele mai fertile momente din istoria muzicii americane. În mai puțin de douăzeci de ani au fost compuse sute de raguri, dintre care câteva zeci continuă să fie interpretate și astăzi în săli de concert din întreaga lume. Fiecare autor a adus o contribuție proprie.

Tom Turpin a fost unul dintre pionieri. Scott Joplin a ridicat ragtime-ul la rangul de artă. James Scott i-a oferit lirism. Joseph Lamb i-a dus rafinamentul armonic la un nivel impresionant. Arthur Marshall și Scott Hayden au consolidat școala clasică. Louis Chauvin a rămas legenda improvizației. May Aufderheide a demonstrat că talentul nu cunoaște bariere.

Însă, în timp ce această generație își trăia perioada de maximă creativitate, într-un alt colț al Americii începea să se audă o muzică nouă. Era mai liberă. Mai spontană. Mai puțin preocupată de partitură și mult mai apropiată de improvizație.

Se năștea jazzul.

Nașterea jazzului

În timp ce James Scott, Joseph Lamb și ceilalți mari compozitori continuau să publice raguri de o eleganță remarcabilă, muzica americană începea să intre într-o nouă etapă.

La începutul secolului al XX-lea, orașul New Orleans devenise unul dintre cele mai cosmopolite locuri din Statele Unite. Francezi, spanioli, afro-americani, creoli, italieni, germani și caraibieni trăiau împreună și își aduceau fiecare propriile tradiții muzicale.

Pe străzile orașului răsunau marșuri militare, fanfare, blues, dansuri cubaneze și cântece populare franceze.

Din acest amestec extraordinar începea să se nască jazzul.

Ragtime-ul îi oferise deja unul dintre elementele esențiale: sincoparea.

Jazzul avea însă să adauge ceea ce ragtime-ul clasic evita aproape întotdeauna: improvizația.

Pentru Scott Joplin, partitura era lege. Fiecare notă avea rolul ei, iar interpretul trebuia să respecte intenția compozitorului.

În jazz, partitura devenea doar punctul de plecare.

Muzicianul era liber să transforme melodia, să improvizeze și să dialogheze spontan cu ceilalți instrumentiști.

Această diferență avea să schimbe pentru totdeauna muzica americană.

Irving Berlin și cea mai mare confuzie din istoria ragtime-ului

În 1911, un alt compozitor începea să cucerească America.

Numele său era Irving Berlin.

Lucrarea care l-a făcut celebru purta un titlu devenit legendar:

Alexander’s Ragtime Band.

La prima vedere, publicul era convins că ascultă un rag autentic.

În realitate, situația era cu totul alta.

Din punct de vedere muzicologic, Alexander’s Ragtime Band nu este un rag.

Ea este construită ca un cântec destinat teatrului muzical și vodevilului, cu strofe și refren, conceput în primul rând pentru interpretare vocală.

Există sincopări.

Există energie.

Există influențe ale ragtime-ului.

Dar lipsește structura clasică în mai multe secțiuni caracteristică lucrărilor lui Scott Joplin, James Scott sau Joseph Lamb.

Cu toate acestea, succesul a fost uriaș.

Piesa s-a cântat în teatre, restaurante, săli de dans și pe scenele de vodevil din întreaga Americă.

Ironia este fascinantă.

Melodia care a făcut probabil cel mai mult pentru popularizarea cuvântului ragtime nu aparține, în sens strict, genului pe care îl invoca în titlu.

Totuși, impactul ei asupra culturii americane este incontestabil.

Irving Berlin avea să devină unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului XX, autor al White Christmas, Blue Skies, Cheek to Cheek, There’s No Business Like Show Business și God Bless America.

De la partitură la disc

În primii ani ai ragtime-ului, succesul unei melodii depindea aproape exclusiv de numărul partiturilor vândute.

În numai câțiva ani însă, tehnologia începea să schimbe radical această lume.

Gramofonul devenea tot mai răspândit.

Discurile începeau să înlocuiască foile tipărite.

Publicul nu mai era obligat să cânte singur o melodie pentru a o asculta.

Această schimbare avea consecințe uriașe.

Ragtime-ul fusese construit pentru pianul din sufrageria americană.

Jazzul se adapta perfect noilor înregistrări și noilor orchestre.

Schimbarea gustului publicului era inevitabilă.

Un sfârșit simbolic

Anul 1917 are o încărcătură aproape simbolică.

La 1 aprilie moare Scott Joplin.

În același an, Statele Unite intră în Primul Război Mondial.

Tot în 1917 apare prima înregistrare comercială de jazz, realizată de Original Dixieland Jass Band.

Istoricii discută și astăzi cât de fidel reprezenta această formație adevăratul jazz din New Orleans.

Din punct de vedere comercial însă, momentul este decisiv.

Pentru publicul larg începea oficial era jazzului.

Ragtime-ul nu dispare imediat.

James Scott și Joseph Lamb continuă să compună.

Eubie Blake continuă să cânte.

Numeroși pianiști îl păstrează în repertoriu.

Dar centrul atenției se mutase definitiv.

După aproape douăzeci de ani de dominație, epoca de aur a ragtime-ului ajungea la sfârșit.

Ani de uitare

Deceniile care urmează sunt nedrepte cu Scott Joplin și cu contemporanii săi.

Publicul îi descoperă pe Louis Armstrong, Duke Ellington, Jelly Roll Morton, Fats Waller, Count Basie și Benny Goodman.

Swingul cucerește sălile de dans.

Big band-urile domină viața muzicală americană.

Ragtime-ul începe să fie privit ca o curiozitate istorică.

Partiturile rămân în biblioteci.

Din când în când, câte un profesor de pian recomandă Maple Leaf Rag sau The Entertainer elevilor săi.

În rest, muzica lui Scott Joplin pare condamnată la uitare.

Puțini își imaginează că, peste mai bine de o jumătate de secol, lumea avea să redescopere cu uimire frumusețea acestor partituri.

O nouă generație de ascultători

Sfârșitul anilor 1960 aduce o schimbare neașteptată.

Tinerii muzicieni și istoricii muzicii încep să redescopere rădăcinile jazzului.

Cercetătorii răsfoiesc partituri uitate, compară ediții vechi și încearcă să înțeleagă cum suna, de fapt, ragtime-ul autentic.

Printre cei mai pasionați se numără un pianist pe nume Joshua Rifkin.

El avea să schimbe pentru totdeauna felul în care lumea îl asculta pe Scott Joplin.

Joshua Rifkin și redescoperirea lui Scott Joplin

La sfârșitul anilor 1960, ragtime-ul părea definitiv închis între copertele unor partituri îngălbenite de vreme. Muzicienii îl priveau ca pe un capitol interesant din istoria jazzului, însă puțini îl considerau o muzică vie.

Schimbarea avea să vină dintr-o direcție neașteptată.

Un tânăr pianist american, Joshua Rifkin, începe să studieze cu atenție partiturile lui Scott Joplin. Cu cât le analizează mai mult, cu atât devine mai convins că generații întregi de interpreți înțeleseseră greșit această muzică.

Ragurile erau aproape întotdeauna cântate foarte repede.

Exact ceea ce Joplin încercase să evite întreaga viață.

Rifkin hotărăște să respecte indicațiile originale ale compozitorului.

Reduce tempo-ul.

Lasă melodiile să respire.

Pune în valoare armoniile și frazarea.

Rezultatul este surprinzător.

Publicul descoperă un Scott Joplin complet diferit.

Nu un simplu autor de muzică distractivă, ci un compozitor rafinat, cu o sensibilitate apropiată de cea a marilor autori ai muzicii clasice.

Albumele înregistrate de Joshua Rifkin la începutul anilor 1970 se vând în sute de mii de exemplare, performanță aproape incredibilă pentru muzică de pian solo.

Pentru prima dată după moartea lui Joplin, lumea începea să-l asculte exact așa cum își dorise el.

The Sting – momentul în care lumea întreagă a fredonat ragtime

În 1973 apare unul dintre cele mai iubite filme din istoria cinematografiei americane.

Se numește The Sting.

Regizorul George Roy Hill îi distribuie în rolurile principale pe Paul Newman și Robert Redford, iar povestea urmărește doi escroci eleganți în America anilor 1930.

Compozitorul Marvin Hamlisch trebuia să scrie coloana sonoră.

În loc să compună muzică nouă, ia o decizie curajoasă.

Redescoperă partiturile lui Scott Joplin.

Le adaptează pentru pian și orchestră.

Tema principală devine The Entertainer.

Alături de ea apar Solace, Pine Apple Rag și alte lucrări ale compozitorului.

Filmul obține un succes uriaș.

Câștigă șapte premii Oscar și este văzut de milioane de spectatori. Muzica lui Scott Joplin răsună din nou în întreaga lume.

Foarte mulți oameni aud The Entertainer fără să știe că fusese compusă cu peste șaptezeci de ani înainte.

Pentru Scott Joplin, era o victorie venită mult prea târziu.

Filmul Scott Joplin

Succesul muzicii stârnește și interesul pentru viața compozitorului.

În 1977 apare filmul Scott Joplin, regizat de Jeremy Kagan.

Rolul principal este interpretat de Billy Dee Williams.

Filmul urmărește parcursul compozitorului, de la anii petrecuți în Missouri până la încercarea dramatică de a monta opera Treemonisha.

Deși unele episoade sunt romanțate, atmosfera epocii este reconstituită cu grijă, iar personalitatea lui Joplin este prezentată cu respect și demnitate.

Există însă un detaliu emoționant.

În distribuție apare și Eubie Blake, trecut de nouăzeci de ani.

Era ultimul mare pianist care făcea legătura directă cu epoca autentică a ragtime-ului.

Prin simpla sa prezență, filmul unea simbolic începutul și renașterea acestui gen muzical.

Recunoașterea târzie

Tot în anii 1970 începe și reevaluarea academică a operei lui Scott Joplin.

Conservatoarele introduc ragtime-ul în programele de studiu.

Istoricii muzicii publică ediții critice ale partiturilor.

Festivalurile dedicate pianului american încep să includă constant lucrările lui Joplin, James Scott și Joseph Lamb.

Momentul cel mai important vine în 1976.

La aproape șaizeci de ani după moarte, Scott Joplin primește Premiul Pulitzer Special, acordat postum pentru contribuția excepțională adusă muzicii americane.

Era recunoașterea oficială pe care nu o primise niciodată în timpul vieții.

Omul care murise aproape uitat devenea, în sfârșit, unul dintre marii clasici ai Americii.

Moștenirea ragtime-ului

Privind astăzi istoria muzicii americane, este imposibil să ne imaginăm evoluția ei fără ragtime.

El a oferit jazzului primele modele de sincopare.

A influențat stilul stride piano al lui James P. Johnson și Fats Waller.

Și-a lăsat amprenta asupra musicalului american, asupra muzicii de film și chiar asupra unor compozitori clasici interesați de ritmurile populare americane.

Mai mult decât atât, ragtime-ul a demonstrat că muzica afro-americană poate produce opere de mare rafinament artistic.

Aceasta este, poate, cea mai importantă moștenire lăsată de Scott Joplin.

În loc de încheiere

Într-o zi din anul 1899, un pianist din Sedalia i-a înmânat editorului John Stark o partitură intitulată Maple Leaf Rag.

Nimeni nu putea ști atunci că acele câteva pagini aveau să schimbe pentru totdeauna muzica americană.

Din ele avea să se nască o întreagă generație de compozitori.

Avea să apară jazzul.

Aveau să se dezvolte Broadway-ul și muzica de film.

Aveau să fie inspirați nenumărați pianiști și compozitori.

Scott Joplin nu a trăit suficient pentru a vedea toate acestea.

Nu a aflat niciodată că Treemonisha avea să fie montată pe marile scene.

Nu a auzit succesul lui The Entertainer.

Nu a văzut filmul The Sting.

Nu a știut că va primi un Premiu Pulitzer.

Dar timpul i-a făcut dreptate.

Astăzi, numele lui stă alături de cele ale marilor creatori ai culturii americane, iar muzica sa continuă să fie cântată pe toate continentele.

Ragtime-ul nu este doar începutul jazzului.

Este una dintre primele expresii autentice ale identității muzicale americane.

Iar Scott Joplin nu a fost doar „Regele Ragtime-ului”.

A fost omul care a demonstrat că eleganța, disciplina și imaginația pot transforma câteva sincopări într-o artă nemuritoare.

Ghid de audiție

• Tom Turpin – Harlem Rag – începuturile stilului.
• Scott Joplin – Maple Leaf Rag – certificatul de naștere al ragtime-ului clasic.
• The Easy Winners – optimism și naturalețe.
• Elite Syncopations – eleganța sincopării.
• The Entertainer – cea mai celebră lucrare.
• The Cascades – influența Expoziției Universale din St. Louis.
• Bethena – valsul dedicat soției pierdute.
• Pine Apple Rag – virtuozitate și bucurie.
• Solace – influențe mexicane și habanera.
• Magnetic Rag – testamentul artistic.
• James Scott – Frog Legs Rag, Grace and Beauty, Climax Rag, Sunburst Rag.
• Joseph Lamb – Sensation, American Beauty Rag, Ragtime Nightingale.
• May Aufderheide – Dusty Rag.
• Charles L. Johnson – Dill Pickles Rag.
• Eubie Blake – Charleston Rag.

Printre interpreții de referință ar putea fi recomandați:

• Joshua Rifkin
• William Bolcom
• Dick Hyman
• Max Morath
• John Arpin

Cronologia ragtime-ului

• 1868 – se naște Scott Joplin.
• 1871 – se naște Tom Turpin.
• 1885 – se naște James Scott.
• 1887 – se naște Joseph Lamb și Eubie Blake.
• 1897 – Harlem Rag.
• 1899 – Maple Leaf Rag.
• 1901 – The Easy Winners.
• 1902 – Elite Syncopations, The Entertainer.
• 1904 – The Cascades.
• 1905 – Bethena.
• 1906 – Frog Legs Rag, Dill Pickles Rag.
• 1907 – Heliotrope Bouquet.
• 1908 – Pine Apple Rag, Sensation.
• 1909 – Solace.
• 1911 – Treemonisha și Alexander’s Ragtime Band.
• 1914 – Magnetic Rag.
• 1917 – moare Scott Joplin; prima înregistrare comercială de jazz.
• 1970 – Joshua Rifkin începe renașterea ragtime-ului.
• 1973 – The Sting.
• 1976 – Premiul Pulitzer acordat postum lui Scott Joplin.
• 1977 – filmul Scott Joplin.
• 1983 – moare Eubie Blake, ultimul mare reprezentant al epocii clasice.

Curiozități și precizări

• Scott Joplin nu a făcut niciodată înregistrări comerciale. Deși gramofonul exista deja, nu avem nicio înregistrare autentică în care să-l auzim cântând. Tot ceea ce știm despre interpretarea sa provine din mărturii și din indicațiile din partituri.
• Maple Leaf Rag nu a devenit imediat un bestseller. Succesul s-a construit treptat, pe măsură ce profesorii de pian și interpreții au început să o răspândească.
• Contractul dintre John Stark și Joplin, bazat pe redevențe, era foarte modern pentru epocă și i-a adus compozitorului venituri constante ani la rând.
• Treemonisha nu a fost reprezentată complet în timpul vieții lui Joplin. Abia în anii 1970 opera a început să fie montată pe scene importante și să fie recunoscută ca una dintre primele opere autentice americane.
• The Entertainer nu era cea mai celebră piesă a lui Joplin înainte de 1973. În epoca sa, Maple Leaf Rag era lucrarea emblematică. Filmul The Sting a schimbat această percepție
• Mulți pianiști încă interpretează ragurile prea repede, deși Joplin a lăsat în partituri indicații clare privind tempo-ul.
• Mulți ascultători aud doar ritmul. În realitate, un rag este construit pe trei planuri: mâna stângă păstrează pulsul regulat; mâna dreaptă creează sincoparea, dedesubt există o construcție armonică surprinzător de sofisticată. După ce înțelegi aceste trei niveluri, aceeași piesă se ascultă cu totul altfel.
• La începutul secolului XX, milioane de americani aveau în case player pianos, piane care cântau singure cu ajutorul unor role perforate. Ragtime-ul era muzica ideală pentru aceste instrumente. Foarte mulți oameni au auzit pentru prima dată Maple Leaf Rag sau The Entertainer nu interpretate de un pianist, ci de un astfel de pian. Acest capitol ar explica și de ce ragtime-ul s-a răspândit atât de repede.
• Ragtime-ul în Europa. Se vorbește foarte puțin despre asta. După 1900, partiturile lui Joplin ajung în Anglia, Franța și Germania. Mai târziu, Claude Debussy, Erik Satie, Igor Stravinski și Darius Milhaud sunt interesați de ritmurile americane. Nu au scris ragtime propriu-zis, dar influența se simte în anumite lucrări.
• Ragtime-ul și cinematograful mut. Înainte de filmele sonore, aproape fiecare cinematograf avea un pianist. Foarte des acesta cânta ragtime. Genul a influențat enorm felul în care publicul a perceput comedia și ritmul imaginilor. Este un capitol care leagă muzica de istoria filmului.
• Discuția eternă: ragtime sau jazz? La ragtime partitura este fixă, la jazz improvizația este esențială.

O zi din viața lui Scott Joplin la Sedalia

Nu știm cu exactitate cum arăta fiecare zi din viața lui Scott Joplin. Nu a ținut un jurnal, nu și-a povestit rutina în scris, iar fotografiile păstrate sunt puține.

Totuși, din mărturiile contemporanilor, din documentele vremii și din ceea ce cunoaștem despre Sedalia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, putem reconstitui destul de fidel lumea în care trăia.

Să ne imaginăm o dimineață din anul 1898. Soarele răsare peste orașul Sedalia, iar primele trenuri intră deja în gară. Aburul locomotivelor acoperă pentru câteva clipe peroanele, în timp ce negustori, muncitori și călători coboară grăbiți. Orașul începe să prindă viață. Scott Joplin locuiește modest. Nu este încă celebru. Își câștigă existența predând lecții de pian, cântând în restaurante și compunând ori de câte ori găsește puțin timp liber.

După un mic dejun simplu, își ia partiturile și pornește pe jos spre centrul orașului. Sedalia nu este foarte mare. Străzile sunt pline de căruțe trase de cai. Din când în când trece câte un biciclist, iar în fața magazinelor comercianții își pregătesc marfa pentru ziua care începe. De la brutării vine miros de pâine proaspătă. Din apropierea gărilor se aud fluierul locomotivelor și zgomotul metalic al roților. America industrială își începe o nouă zi.

O parte importantă a dimineților lui Joplin este ocupată de lecțiile particulare. Elevii provin din familii diferite. Unii sunt copii ai negustorilor. Alții sunt adolescenți pasionați de muzică. Există și adulți care doresc pur și simplu să învețe ultimele melodii la modă. Profesorul Scott Joplin este răbdător. Nu ridică tonul. Corectează cu calm poziția mâinilor și insistă asupra clarității interpretării. Pentru el, tehnica nu este un scop în sine. Important este ca muzica să fie înțeleasă.

Poate tocmai de aceea, peste ani, va scrie pe multe dintre partituri celebra recomandare:„Do not play this piece fast.”

Joplin trece adesea pe la magazinul lui John Stark. Aici se întâlnesc profesori, comercianți și muzicieni. Se discută despre ultimele partituri apărute, despre concerte și despre compozitorii care încep să fie remarcați. Pentru un muzician al epocii, astfel de magazine sunt mai mult decât simple locuri de vânzare. Sunt adevărate centre culturale. Partiturile sosesc din New York, Chicago sau St. Louis. Unele dispar imediat de pe rafturi. Altele rămân luni întregi fără cumpărători.

John Stark știe deja că tânărul pianist care îi trece pragul are un talent ieșit din comun. Discuțiile lor nu se rezumă la afaceri. Vorbesc despre muzică. Despre armonie. Și despre posibilitatea ca ragtime-ul să devină mai mult decât muzica restaurantelor.

Odată cu lăsarea întunericului începe adevărata muncă. Hotelurile și restaurantele se umplu de oameni. Se comandă cina. Se discută politică. Se încheie afaceri. Se râde zgomotos. Într-un colț al încăperii se află pianul. Scott Joplin își ocupă locul fără să atragă atenția. Nu există reflectoare. Nu există aplauze înainte de primul acord. Pur și simplu începe să cânte. Uneori interpretează marșuri cunoscute. Alteori valsuri. Din ce în ce mai des însă își strecoară propriile compoziții printre melodiile cerute de public. Poate că într-o asemenea seară se aud pentru prima dată fragmente din ceea ce va deveni Maple Leaf Rag. Clienții nu știu că asistă la nașterea unei capodopere. Pentru ei este doar muzica plăcută care însoțește conversațiile.

După miezul nopții, orașul începe să se liniștească. Joplin se întoarce acasă obosit. Ziua de lucru s-a terminat. Pentru compozitor însă începe partea cea mai importantă. Aprinde lampa cu petrol. Scoate hârtia cu portativ. Se așază în fața pianului. În cameră este liniște. Nu mai există zgomotul restaurantului. Nu mai există călători și trenuri. Există doar pianul. Încearcă o idee. O repetă. Schimbă câteva acorduri. Taie o măsură. Scrie alta. Uneori o singură pagină îi ocupă întreaga noapte. Nu se grăbește. Fiecare sincopă trebuie să cadă exact unde trebuie. Fiecare frază trebuie să curgă firesc.

Nu compune pentru seara următoare. Compune pentru ceva mult mai important. Pentru muzica pe care speră că oamenii o vor cânta și peste mulți ani. Poate că nici el nu bănuiește câtă dreptate are. În câteva luni, una dintre aceste partituri va ajunge pe masa lui John Stark. Pe copertă vor fi tipărite trei cuvinte simple: Maple Leaf Rag. Din acel moment, viața lui Scott Joplin și istoria muzicii americane nu vor mai fi niciodată la fel.