Există o legătură între Cap d’Agde și Louis de Funès care nu este, din câte arată documentele disponibile, una directă. Nu există dovezi că Le Gendarme de Saint-Tropez ar fi fost inspirat de Cap d’Agde și nici cronologia nu susține o asemenea afirmație. Totuși, puse una lângă alta, cele două povești dezvăluie ceva foarte interesant despre Franța anilor ’50 și ’60: aceeași societate care descoperea turismul de masă, litoralul, vacanța și nudismul începea să-și schimbe radical raportarea la libertate, la morală și la timpul liber. Povestea Cap d’Agde spune, astfel, poate chiar mai multe despre universul lui Louis de Funès decât despre stațiunea însăși.
Un furt la Saint-Tropez
Originea Jandarmului este mult mai banală și, tocmai de aceea, foarte potrivită pentru o comedie. În 1963, Richard Balducci se afla în zona Saint-Tropez pentru repérages când i-a fost furată din mașină o cameră de filmat. S-a dus la jandarmeria locală să depună plângere și a rămas cu impresia că omul care trebuia să se ocupe de caz era mai degrabă nepăsător decât preocupat să rezolve problema. Experiența i-a rămas în minte și i-a oferit ideea unei comedii despre o brigadă de jandarmi depășită de realitate.
Balducci i-a prezentat ideea lui Jean Girault, iar proiectul a ajuns apoi la Louis de Funès, care a intuit imediat potențialul comic al personajului și al situațiilor. Așa a apărut Le Gendarme de Saint-Tropez, lansat în 1964. Originea documentată a filmului este, prin urmare, Saint-Tropez, furtul unei camere și întâlnirea lui Balducci cu un jandarm care i-a furnizat involuntar materia primă pentru una dintre cele mai cunoscute comedii franceze.
Dar filmul avea să atingă o temă care ne apropie imediat de Cap d’Agde: nudismul.
Cruchot împotriva unei lumi noi
În primul film, una dintre misiunile lui Cruchot este să-i urmărească pe nudistii de pe plajă, iar această situație nu era pur și simplu o invenție absurdă a scenariștilor: documentarea CNC francez menționează că scena urmăririi nudistilor se inspira din fapte reale. Filmările nu au avut loc la Cap d’Agde, ci în principal la Saint-Tropez, Cogolin și în studiourile La Victorine din Nisa.
Totuși, tocmai aici Cap d’Agde devine relevant. În timp ce Cruchot se lupta cu nudismul pe Riviera Franceză, în Languedoc se contura un proiect care avea să transforme nudismul într-o activitate turistică organizată la o scară cu totul diferită. Cele două locuri nu erau legate direct, dar se aflau în mijlocul aceleiași transformări sociale.
Pentru a înțelege această coincidență, trebuie să ne întoarcem puțin mai mult în timp.
Cap d’Agde înainte de Cap d’Agde
În anii ’50, zona Cap d’Agde nu semăna deloc cu stațiunea pe care o cunoaștem astăzi. Era un teritoriu de coastă cu vii, zone mlăștinoase și terenuri încă puțin dezvoltate turistic. Familia Oltra avea terenuri în apropierea mării, iar frații René și Paul Oltra au observat că tot mai mulți oameni veneau să campeze și să facă baie fără haine.
În 1954 au început să organizeze această activitate, iar în 1956 au deschis Centre Hélio-Marin Oltra, unul dintre fondatoarele naturismului organizat la Cap d’Agde. La început, nu era vorba despre marele univers libertin pentru care locul avea să devină celebru. Era, în primul rând, un camping naturist cu o orientare familială, frecventat de francezi și de turiști străini, inclusiv germani și olandezi.
Această precizare este importantă pentru că imaginea actuală a Cap d’Agde poate distorsiona foarte ușor povestea începuturilor sale. Naturismul nu însemna, în originea sa, libertinaj sexual. Era legat în primul rând de nuditate, natură și viața în aer liber.
În paralel însă, întreaga coastă franceză se pregătea pentru o transformare mult mai amplă.
Franța descoperă vacanța de masă
Franța de după război intra într-o perioadă de modernizare accelerată. Oamenii aveau tot mai mult timp liber, posibilități mai mari de deplasare și o dorință crescândă de a petrece vacanțele la mare. Litoralul mediteranean înceta să mai fie exclusiv domeniul celor bogați și începea să devină o destinație pentru clase sociale mult mai largi.
Statul francez a înțeles rapid potențialul economic al acestei schimbări. În 1963 a fost lansată Mission Racine, un amplu program de dezvoltare turistică a litoralului Languedoc-Roussillon. Scopul era transformarea unor zone de coastă slab dezvoltate, inclusiv a unor terenuri mlăștinoase, într-un șir de stațiuni moderne. Cap d’Agde a devenit una dintre marile operațiuni ale acestui proiect, iar arhitectul Jean Le Couteur a conceput planul stațiunii.
Aici începe să se vadă adevărata legătură cu Louis de Funès.
Jandarmul și turistul
Cruchot reprezintă o Franță a regulilor: uniformă, autoritate, morală, ordine și respectabilitate. În jurul lui se formează însă o altă Franță, cea a vacanței, a turiștilor străini, a automobilelor, campingului, costumelor de baie și dorinței de a scăpa temporar de convențiile vieții cotidiene.
Comicul lui Louis de Funès funcționează atât de bine tocmai fiindcă personajul pare să aparțină unei lumi mai vechi și este obligat să supraviețuiască într-una care se schimbă sub ochii lui. Cruchot încearcă să restabilească ordinea într-un spațiu în care oamenii au venit, printre altele, tocmai pentru a se bucura de libertatea pe care viața de zi cu zi nu le-o oferea.
Saint-Tropez era deja perfect pentru această poveste. Înainte ca primul Jandarm să ajungă pe ecrane, localitatea devenise un simbol al noii culturi de vacanță. Filmul Et Dieu… créa la femme, cu Brigitte Bardot, filmat la Saint-Tropez în 1956, contribuise decisiv la transformarea orașului într-un simbol internațional al frumuseții, sexualității și libertății.
În acest decor, jandarmul devine aproape paznicul unei lumi care începe să dispară.
Nudismul ca simptom al schimbării
De aceea, scena cu nudistii este mai importantă decât pare la prima vedere. Ca gag, funcționează perfect: niște oameni în uniformă încearcă să prindă niște oameni fără haine. Dar în spatele situației comice există un conflict cultural real.
Jandarmeria reprezintă instituția și regulile, în timp ce nudismul reprezintă una dintre formele prin care societatea începea să conteste vechile convenții. În timp ce cinematograful transforma acest conflict într-o glumă, dezvoltarea turistică a litoralului îl transforma într-o realitate economică și socială.
Aici apare una dintre cele mai frumoase ironii ale poveștii: în timp ce Louis de Funès făcea comedie din alergatul după nudisti, statul francez construia infrastructura unor stațiuni în care turismul naturist urma să fie organizat și integrat în economia litoralului.
De la camping la orașul naturist
Cap d’Agde nu a rămas un simplu camping. Dezvoltarea stațiunii a transformat treptat zona într-un adevărat oraș turistic. În Village Naturiste au apărut ansambluri precum Port Nature și Port Ambonne, apoi Héliopolis și Port Vénus, alături de apartamente, magazine, piscine și infrastructură turistică.
În 1973, plaja a fost oficial desemnată ca plajă naturistă. În acel moment, ceea ce începuse în anii ’50 ca o experiență de camping și naturism devenise deja parte dintr-un proiect turistic mult mai amplu.
Cronologia elimină, practic, ipoteza unei influențe directe asupra primului film: Le Gendarme de Saint-Tropez apare în 1964, în timp ce marea dezvoltare turistică a Cap d’Agde se desfășoară în anii ’60 și ’70. Existau, desigur, practici naturiste la Cap d’Agde încă din anii ’50, dar nu există dovezi că Balducci, Girault sau de Funès s-ar fi inspirat de acolo.
Asta nu înseamnă însă că legătura trebuie abandonată.
Dimpotrivă, ea devine mai interesantă dacă renunțăm la ideea unei influențe directe.
Două expresii ale aceleiași Franțe
Poate că Jandarmul și Cap d’Agde nu sunt legate printr-o sursă de inspirație, ci printr-un context istoric comun. Ambele apar în momentul în care litoralul francez devine un laborator social.
Vacanța începe să fie accesibilă unui public de masă, automobilul facilitează deplasarea către coastă, campingul se dezvoltă, turiștii străini descoperă sudul Franței, iar vechile coduri vestimentare și morale încep să se relaxeze. Nudismul iese din zonele marginale și devine organizat, în timp ce cinematografia transformă stațiunile de coastă în mituri, iar turismul transformă aceste mituri într-o industrie.
În această lumină, Saint-Tropez și Cap d’Agde sunt două răspunsuri diferite la aceeași schimbare.
Saint-Tropez devine simbolul glamourului, al vedetelor și al libertății mediteraneene, iar Cap d’Agde dezvoltă un model turistic în care naturismul este integrat direct în spațiul stațiunii.
Louis de Funès privește această lume prin ochii unui reprezentant al autorității. Cap d’Agde o construiește ca destinație.
De la naturism la libertinaj
Povestea Cap d’Agde avea însă să meargă mai departe. Spațiul conceput inițial cu o puternică orientare naturistă și familială avea să dobândească, în deceniile următoare, o reputație mult mai libertină. În special începând din anii ’80 și ’90, Village Naturiste a ajuns să fie asociat tot mai mult cu cluburile pentru adulți, swinging-ul și turismul sexual. Această evoluție reprezintă o schimbare importantă față de idealul naturist al începuturilor.
De aici vine și una dintre confuziile frecvente despre istoria locului. Naturismul și libertinajul nu sunt sinonime. Primele inițiative ale fraților Oltra erau legate în principal de nuditate, natură și viața în aer liber, nu de sexualizarea spațiului. Reputația erotică și libertină s-a consolidat mult mai târziu.
Cap d’Agde a trecut, așadar, prin mai multe etape: de la un teritoriu de coastă puțin dezvoltat la camping naturist, de la camping la proiect turistic modern și, în cele din urmă, la unul dintre cele mai cunoscute simboluri europene ale turismului libertin.
Ce au, de fapt, în comun Cap d’Agde și Cruchot?
Dacă întrebarea este „A fost Jandarmul inspirat de Cap d’Agde?”, răspunsul trebuie să fie nu. Nu există dovezi pentru această afirmație, iar originea documentată a filmului este legată de întâmplarea lui Richard Balducci la Saint-Tropez.
Dacă întrebarea devine însă „Au fost Jandarmul și Cap d’Agde produse de aceeași transformare a societății franceze?”, răspunsul devine mult mai aproape de da.
Richard Balducci a găsit într-un incident banal din Saint-Tropez materia pentru o comedie despre autoritate și vacanță. Louis de Funès a transformat-o într-un personaj memorabil: omul care încearcă să impună reguli unei lumi care tocmai descoperă plăcerea de a le încălca. În aceeași perioadă, Franța transforma litoralul mediteranean într-o uriașă mașinărie turistică, iar Cap d’Agde devenea unul dintre cele mai spectaculoase rezultate ale acestei transformări.
De aceea, Cap d’Agde poate fi privit ca o oglindă, nu ca o sursă de inspirație.
În filme, Cruchot încearcă să-i readucă pe turiști în limitele ordinii. În realitate, stațiunile de pe litoral erau construite tocmai pentru a le oferi oamenilor un spațiu în care să se desprindă, măcar temporar, de regulile vieții obișnuite. Una dintre cele mai mari ironii ale epocii este că, în timp ce comedia lui Louis de Funès râdea de această libertate, industria turistică franceză o transforma într-un produs.
Franța care a descoperit libertatea
Poate tocmai de aceea cele două imagini se potrivesc atât de bine în memoria colectivă. Louis de Funès, în uniforma lui, aleargă după o lume care nu mai stă cuminte la locul ei; Cap d’Agde devine, la rândul său, unul dintre locurile în care acea lume nouă își găsește o formă concretă.
Nu există, deci, o filiație directă între Cap d’Agde și Jandarmul de Saint-Tropez. Există însă ceva mai interesant: aceeași ruptură de epocă. În Franța anilor ’50 și ’60, litoralul nu mai însemna doar mare și odihnă. Însemna mobilitate, turism de masă, emancipare, nudism, spectacol și o libertate socială care începea să pună la încercare vechile reguli.
Cruchot reprezintă omul care încearcă să țină pasul cu această schimbare, fără să o înțeleagă pe deplin. Cap d’Agde reprezintă, într-un fel, lumea care vine după el.
Două povești fără o legătură directă, dar născute din aceeași transformare: Franța care descoperea că vacanța nu înseamnă doar odihnă, ci și libertatea de a trăi, pentru câteva zile sau câteva săptămâni, altfel decât acasă.
Iar dacă această libertate a fost suficient de puternică încât să-l facă pe Cruchot să alerge după ea timp de șase filme, atunci poate că nu e chiar întâmplător că unul dintre locurile în care ea a mers cel mai departe poartă numele Cap d’Agde.