Când vorbim despre istoria evreilor, cei mai mulți oameni se gândesc automat la așkenazi, evreii Europei Centrale și de Est, sau la sefarzi, urmașii evreilor expulzați din Spania în 1492. Mult mai puțin cunoscută este însă existența unei comunități mult mai vechi: romanioții. Aceștia nu provin nici din Germania, nici din Spania, ci sunt evreii grecofoni ai lumii bizantine, moștenitorii direcți ai iudaismului elenistic din Antichitate.

Romanioții au trăit în Grecia, Tracia, Asia Mică și Balcani timp de peste două milenii. Ei vorbeau yevanica, o formă de iudeo-greacă, aveau propriul rit religios și au rămas multă vreme influențați de academiile rabinice din Palestina. Spre deosebire de majoritatea lumii evreiești, care a adoptat Talmudul Babilonian, romanioții au păstrat timp îndelungat tradiții legate de Talmudul de la Ierusalim. Odată cu sosirea sefarzilor în Imperiul Otoman după 1492, comunitățile romaniote au intrat însă într-un lent proces de asimilare. Limba lor a dispărut, iar multe dintre particularitățile lor culturale au fost absorbite de lumea sefardă.

Familia Aftalion și moștenirea romaniotă

Un exemplu fascinant al acestei moșteniri este economistul Albert Aftalion, născut la Ruse, în Bulgaria, în 1874. Biografiile sale îl prezintă ca provenind dintr-o familie evreiască romaniotă stabilită ulterior în Franța. Aftalion avea să devină unul dintre cei mai importanți economiști francezi ai primei jumătăți a secolului XX și unul dintre teoreticienii efectului acceleratorului în economie.

Numele Aftalion deschide însă o întreagă lume. Cercetând genealogia acestei familii, descoperim o adevărată rețea intelectuală răspândită între Bulgaria, România și Franța. Florin Aftalion, născut la București în 1937 și refugiat în Franța după instaurarea comunismului, a devenit la rândul său o figură importantă a economiei liberale franceze. După moartea sa, în 2023, anunțurile funerare menționau existența soției sale, Sandra Aftalion, și a fiicei sale, Sarah Aftalion.

În aceeași familie apare și Fred Aftalion, pe numele său complet Alfred Henri Aftalion, inginer chimist și una dintre personalitățile industriei chimice franceze din secolul XX. Tatăl său, Jacques Aftalion, se născuse tot la Ruse, în Bulgaria, în 1882. Coincidența este prea mare pentru a fi ignorată: aceeași localitate, același nume rar, aceeași origine evreiască balcanică. Chiar dacă documentele disponibile nu stabilesc cu precizie gradul de rudenie, este foarte probabil ca Albert, Jacques și ramura românească a familiei să fi aparținut aceleiași familii extinse.

De la Aftalion la Canetti

Familia Aftalion nu este singura care ilustrează complexitatea lumii evreiești balcanice. Un alt fiu celebru al orașului Ruse a fost laureatul Nobel Elias Canetti. Spre deosebire de Aftalion, Canetti provenea dintr-o familie sefardă care vorbea ladino, limba evreilor originari din Spania. Astfel, în același oraș dunărean coexistau moștenirea romaniotă bizantină și tradiția sefardă adusă de refugiații iberici.

Ruse nu era o excepție. În marile orașe ale Balcanilor otomani, identitățile coexistau și se suprapuneau. În aceeași familie se puteau întâlni rădăcini romaniote, tradiții sefarde și influențe moderne venite din Europa Occidentală. Nu de puține ori, aceeași persoană vorbea greacă, ladino, turcă, franceză și ebraică.

Romanioți, sefarzi, bulgari, turci, greci, armeni și alte comunități împărțeau același peisaj urban, aceleași piețe și aceleași rețele comerciale. Nu este, prin urmare, surprinzător că un asemenea mediu cosmopolit a dat personalități atât de diferite precum Albert Aftalion și Elias Canetti.

Marile ramuri ale lumii evreiești

Pentru a înțelege această diversitate, trebuie să privim ansamblul lumii evreiești.

Așkenazii s-au format în Germania medievală și s-au răspândit ulterior în Polonia, Lituania, Ucraina, România și Ungaria. Limba lor tradițională era idiș, iar în epoca modernă au devenit cea mai numeroasă ramură a evreimii mondiale.

Sefarzii provin din Peninsula Iberică. După expulzarea din Spania și Portugalia, au construit comunități prospere în Imperiul Otoman, Africa de Nord, Italia și Olanda. Limba lor era ladino.

Romanioții, mai vechi decât ambele grupuri, își aveau originile în lumea elenistică și bizantină. Ei constituie probabil cea mai veche comunitate evreiască europeană continuă.

Mizrahii, „evreii Orientului”, proveneau din Irak, Iran, Siria, Yemen, Kurdistan și alte regiuni ale Orientului Apropiat. Deși în Israel au fost integrați adesea în ritul sefard, istoria lor este distinctă și mult mai veche.

La baza iudaismului rabinic stau însă evreii babilonieni. În academiile evreiești din Mesopotamia a fost elaborat Talmudul Babilonian, textul care avea să devină fundamentul vieții religioase pentru cea mai mare parte a lumii evreiești.

Mai existau și alte comunități remarcabile: italkimii, evreii Italiei, prezenți încă din epoca romană; evreii yemeniți, cunoscuți pentru conservatorismul tradițiilor lor; evreii georgieni, stabiliți în Caucaz de peste două milenii; evreii din Buhara, răspândiți în Asia Centrală și vorbitori ai limbii bukhori; precum și Beta Israel, comunitatea evreiască din Etiopia, izolată timp de secole de restul lumii evreiești.

O categorie aparte era reprezentată de karaiți sau karaimi, care acceptau exclusiv autoritatea Bibliei ebraice și respingeau Talmudul. Comunități importante de karaiți au existat în Crimeea, Polonia și Lituania.

Salonicul, capitala unei lumi dispărute

Nicăieri această diversitate nu a fost mai vizibilă decât la Salonic. Înainte de 1492 predominau romanioții. După sosirea refugiaților din Spania, sefarzii au devenit majoritari și au transformat orașul într-unul dintre cele mai importante centre evreiești din lume.

La începutul secolului XX, Salonicul era un adevărat mozaic uman. Aici trăiau evrei sefarzi, romanioți, Dönme, greci, turci, armeni și aromâni. Departe de imaginea statelor-națiune moderne, orașul funcționa ca o mare piață mediteraneană în care identitățile coexistau și colaborau.

Este important de precizat că Dönme nu reprezentau o ramură etnică distinctă a evreimii, asemenea așkenazilor, sefarzilor sau romanioților.

Comunitatea s-a format în urma convertirii la islam a adepților lui Sabbatai Zevi în secolul al XVII-lea și era alcătuită în principal din persoane de origine sefardă.

De-a lungul timpului, Dönme au devenit o comunitate aparte, cu tradiții proprii și cu o identitate complexă, situată la granița dintre moștenirea evreiască și apartenența oficială la islam.

În ciuda numeroaselor speculații care au circulat ulterior, cercetările istorice arată că nu a existat o organizație secretă unitară a Dönme și nici o influență ocultă asupra politicii otomane sau turce. Comunitatea a fost diversă, iar membrii săi au avut opțiuni politice și ideologice foarte diferite.

Aromânii au conviețuit în general fără conflicte notabile cu romanioții și sefarzii. Ambele comunități erau puternic implicate în comerțul regional și în rețelele economice ale Imperiului Otoman. În orașe precum Salonic, Monastir, Ioannina sau Constantinopol, aromânii și evreii făceau parte din aceeași lume urbană, vorbind mai multe limbi și desfășurând afaceri la scară regională.

Atatürk, Cavid Bey și comunitatea Dönme

Din același Salonic avea să provină și Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turcia. Orașul care l-a format era unul dintre cele mai cosmopolite din întregul Imperiu Otoman.

Tot la Salonic s-a afirmat și Cavid Bey, unul dintre cei mai străluciți economiști și oameni de stat turci. Provenit din comunitatea Dönme, el a ocupat de mai multe ori funcția de ministru de finanțe și a fost unul dintre principalii promotori ai modernizării economiei.

Destinul său a fost însă tragic. După instaurarea Republicii Turcia, Cavid Bey a fost acuzat de implicare într-un presupus complot împotriva lui Atatürk și executat în 1926. Astfel, unul dintre reprezentanții de seamă ai elitei din Salonic a devenit victimă a noului regim ridicat de un alt fiu celebru al aceluiași oraș.

Proveniența lui Cavid Bey din mediul Dönme este relevantă nu pentru a-l transforma într-o figură excepțională, ci pentru a ilustra diversitatea socială și culturală a Salonicului otoman. El nu a fost persecutat pentru apartenența sa la comunitatea Dönme, ci a fost condamnat la moarte în contextul confruntărilor politice care au marcat primii ani ai Republicii Turcia.

De la Bizanț la globalizare

Astfel, într-un singur spațiu geografic, cel al Balcanilor și al estului Mediteranei, se întâlneau romanioți, sefarzi, așkenazi, mizrahi, evrei babilonieni, karaiți și Dönme. Orașe precum Salonic, Constantinopol sau Ruse au devenit adevărate laboratoare ale identităților.

Din această lume au ieșit economiști precum Albert Aftalion, Florin Aftalion și Nouriel Roubini, oameni de știință precum Amandine Aftalion, scriitori precum Elias Canetti și numeroși comercianți, bancheri, intelectuali și politicieni care au modelat istoria modernă.

Prin originile sale persano-evreiești, Roubini trimite către o lume și mai veche decât cea a romanioților și sefarzilor: comunitățile evreiești ale Mesopotamiei și Persiei, aflate timp de secole în centrul vieții intelectuale a iudaismului.

Povestea lor arată că istoria evreilor nu este una uniformă. În spatele unui singur nume de familie se pot ascunde drumuri care pornesc din Babilon, Persia, Bizanț sau Spania, trec prin Imperiul Otoman, România, Bulgaria și Franța și ajung până în universitățile și centrele financiare ale lumii contemporane. Iar dintre toate aceste comunități, poate cea mai fascinantă rămâne cea a romanioților: vechii evrei ai lumii grecești, aproape dispăruți astăzi, dar încă prezenți prin familii, nume și destine care au lăsat o amprentă profundă asupra istoriei moderne.