Pe 8 mai 1988, la Aachen, în Germania Federală, Mircea Crișan urca pe scena unei săli pline de români veniți să-l asculte la invitația Societății pentru Păstrarea și Promovarea Culturii Românești – Gesellschaft zur Pflege Rumänischer Kultur, conduse de Prof. Dr. Mircea Duțescu – prestigios medic oftamolog și fondator al corului Collegium Byzantinum.
Pentru mulți dintre cei prezenți, spectacolul însemna mai mult decât o seară de umor. Era una dintre puținele ocazii în care exilații români puteau asculta limba română rostită de unul dintre cei mai mari artiști ai generației sale.
Mircea Crișan a început spectacolul spunând:
„Toți românii, și cei de acasă, și cei din diaspora, toți suntem legați de limbă.”
Apoi și-a îndreptat privirea spre sală și a remarcat prezența unei femei pe care o cunoștea:
„Am fost emeriți împreună”… la circ
Publicul a râs, însă replica avea un înțeles pe care doar cei familiarizați cu lumea artistică românească l-ar fi putut descifra. Mircea Crișan nu făcea o simplă glumă. El amintea faptul că atât el, cât și Dina Mihalcea fuseseră distinși în perioada comunistă cu titlul de Artist Emerit, una dintre cele mai înalte recunoașteri acordate de statul român artiștilor considerați reprezentativi pentru cultura națională. Ironia era evidentă: doi oameni recompensați cândva de regim se întâlneau acum, în Germania Occidentală, în fața unei comunități alcătuite în mare parte din români care își părăsiseră țara tocmai din cauza acelui regim.
Întâlnirea de la Aachen care a readus la viață o biografie ieșită din comun
Replica lui Mircea Crișan avea însă și o dimensiune sentimentală. Ea trimitea la o generație de artiști care traversase monarhia, războiul, instaurarea comunismului și, pentru unii dintre ei, exilul. În sală se afla una dintre cele mai spectaculoase figuri ale acelei generații, o femeie a cărei viață pare astăzi desprinsă dintr-un roman.
Cu mai bine de jumătate de secol înainte, aceeași femeie fusese una dintre cele mai fotografiate românce.
În vara anului 1933, revista Ilustrațiunea Română îi dedica nu doar coperta și pagina consacrată concursului „Alegerea Miss României 1933”, ci și un amplu reportaj ilustrat. În fotografia principală apare elegantă, în rochie de seară, iar dedesubt se poate citi semnătura ei și inscripția: „Dina Mihalcea – Miss România 1933”. Alte imagini o surprind citind presa, plimbându-se, alături de câinele său sau împreună cu celelalte finaliste, într-o prezentare inspirată de marile reviste ilustrate occidentale ale vremii.
Fotografiile o înfățișează departe de rigiditatea portretelor oficiale: într-un profil artistic, lângă obiectul pe care publicația îl numea „porte-bonheur”-ul de care nu se despărțea niciodată și într-o serie de instantanee care urmăreau să apropie cititorul de omul Dina Mihalcea.
Privite astăzi, cele două pagini au o valoare documentară extraordinară. Nimeni nu putea bănui că tânăra aleasă drept cea mai frumoasă româncă avea să devină, peste numai două decenii, prima femeie dresoare de lei din România, una dintre vedetele Circului de Stat și o artistă decorată cu titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române. Între Miss România din 1933 și femeia salutată de Mircea Crișan la Aachen în 1988 se întinde una dintre cele mai spectaculoase biografii din istoria teatrului și circului românesc.
Miss România, dar mai întâi actriță
Dina Alexandra Mihalcea s-a născut în 1915, la București, într-o familie respectată. Tatăl său, medicul Toma Mihalcea, provenea dintr-o veche familie din Slatina, în timp ce mama se trăgea dintr-o familie transilvăneană din zona Blajului. Era singurul copil al familiei, iar educația primită avea să-i modeleze întreaga existență. Crescută într-un mediu cultivat, și-a descoperit încă din copilărie două pasiuni care aveau să-i marcheze destinul: teatrul și animalele. La un moment dat ajunsese să crească nu mai puțin de cincisprezece pisici de Angora, un amănunt aparent anecdotic, dar care avea să capete o semnificație neașteptată peste două decenii, când va începe să lucreze cu cele mai temute feline din lume.
În 1933, la doar optsprezece ani, a fost admisă la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, în prestigioasa clasă de dramă și comedie a Mariei Filotti. Pentru orice tânără actriță, aceasta era una dintre cele mai importante școli de teatru din România, iar Filotti era recunoscută pentru exigența aproape legendară.
Tot în acel an, frumusețea Dinei Mihalcea avea să-i schimbe viața.
Revista Ilustrațiunea Română, organizatoarea concursului afiliat competiției Miss Europe, a desemnat-o Miss România 1933, după o finală în care le-a devansat pe Susette Iupceanu și Puica Dumitrescu. Titlul a făcut din tânăra studentă una dintre cele mai cunoscute femei din țară, iar presa i-a urmărit fiecare apariție publică. A reprezentat România la Madrid, la concursul Miss Europe, iar numele ei a început să apară frecvent în publicațiile mondene ale vremii.
Interesant este că succesul în lumea frumuseții nu i-a adus niciun tratament preferențial la Conservator. Maria Filotti considera că notorietatea nu poate înlocui disciplina artistică. Când tânăra a lipsit de la o repetiție, profesoara a mustrat-o aspru, indiferent că în fața ei se afla tocmai Miss România. Episodul spune multe despre atmosfera școlii de teatru interbelice, unde talentul și munca valorau mai mult decât popularitatea.
O stea a scenei românești
După absolvire, Dina Mihalcea și-a construit o carieră solidă în teatru. A jucat pe scena Teatrului Național din București, la Sala Studio și la Teatrul Nostru, compania fondată de Dina Cocea, Fory Etterle, Eugenia Zaharia și Petre Nove. Ulterior avea să devină chiar co-directoarea acestei companii.
Repertoriul ei era impresionant și demonstra versatilitatea unei actrițe care putea interpreta atât dramă, cât și comedie. Publicul a văzut-o în „Suferințele tânărului Werther”, „Suflete tari” de Camil Petrescu, „Cavalcada” după Noël Coward, „Baronul” de Mihail Sorbul, „Să divorțăm!” și „Capul de rățoi” de George Ciprian. A colaborat și cu Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, iar după război și-a extins activitatea către cinematografie.
În 1947 apărea în filmul „Două lumi și o dragoste”, realizat simultan în versiuni română, maghiară și germană. Pelicula a avut premiera în prezența premierului Petru Groza și reprezintă una dintre primele colaborări cinematografice importante ale actriței. În aceeași perioadă era deja considerată o prezență consacrată a scenei românești.
Anii ’50 au găsit-o pe scena Teatrului Național, apoi la Nottara, Odeon și Teatrul de Stat din Sibiu. Aici a trăit și o poveste de dragoste cu dramaturgul și regizorul Radu Stanca, unul dintre cei mai importanți oameni de teatru ai generației sale. Deși nu era membră a Partidului Comunist, activitatea artistică i-a fost apreciată chiar și de autoritățile locale. Primarul Constantin Popovici nota că Dina Mihalcea contribuise la creșterea nivelului spectacolelor teatrului sibian, deși observa, în același timp, că avea un temperament vulcanic și manifesta uneori ieșiri nervoase sau acte de indisciplină. Era încă o dovadă că personalitatea ei puternică nu putea fi încadrată în tiparele convenționale.
Nimeni nu bănuia însă că, în timp ce colegii ei își consolidau carierele pe scenă, Dina Mihalcea urma să abandoneze pentru o perioadă teatrul și să înceapă o aventură care avea să o transforme într-o legendă a circului românesc. Fascinația pentru animale, rămasă vie încă din copilărie, avea să o conducă spre una dintre cele mai periculoase profesii din lumea spectacolului: dresura leilor.
Dacă în teatru Dina Mihalcea era deja un nume consacrat, destinul ei avea să cunoască o schimbare radicală în prima jumătate a anilor ’50. În loc să urmeze drumul firesc al unei actrițe de succes, a ales o profesie despre care puține femei din lume îndrăzneau măcar să vorbească: dresura de lei.
Pasiunea pentru animale nu era una nouă. Încă din copilărie încercase să îmblânzească pisici sălbatice, apoi descoperise călăria și sporturile ecvestre. Talentul și perseverența au transformat-o într-una dintre cele mai bune practicante ale disciplinei ecvestre din România, câștigând mai multe titluri de campioană republicană la călărie-dresaj. Practica, de asemenea, tenisul, gimnastica și tenisul de masă, fiind cunoscută pentru condiția sa fizică excelentă.
În acei ani, Circul de Stat din București îl avea ca invitat pe reputatul dresor cehoslovac Kristóf Malek, unul dintre cei mai apreciați specialiști europeni în lucrul cu felinele mari. Dina Mihalcea s-a prezentat la el și i-a cerut să o învețe meserie.
Răspunsul a fost, inițial, categoric.
Malek nu credea că o actriță poate deveni dresoare de lei. Mai târziu avea să mărturisească faptul că i se părea absurd să dezvăluie secretele profesiei unei femei fără experiență în domeniu, pe care o considera „o profană, o actriță dramatică”.
Însă Dina Mihalcea nu a renunțat.
Puii de leu, aduși de la Leipzig, aveau doar câteva luni. Zilnic îi hrănea, îi îngrijea și petrecea ore întregi în apropierea lor pentru ca animalele să se obișnuiască atât cu vocea, cât și cu mirosul ei. Primele antrenamente aveau loc noaptea, când circul era gol, pentru a evita zgomotele și prezența altor persoane, care puteau agita animalele. După aproape trei luni de muncă, Kristóf Malek a ieșit din cușcă și a lăsat-o singură cu leii. Era examenul suprem. L-a trecut cu succes, iar maestrul i-a spus simplu că este pregătită să devină dresoare.
În 1956, la Brașov, Dina Mihalcea debuta oficial în arenă. România avea, pentru prima dată, o femeie dresoare de lei.
Vedeta Circului de Stat
Succesul a fost imediat.
Publicul nu venea doar să vadă lei, ci să vadă femeia care îi stăpânea fără brutalitate. Spre deosebire de imaginea clasică a îmblânzitorului cu biciul ridicat, Dina Mihalcea intra în cușcă aproape exclusiv prin autoritatea pe care o dobândise asupra animalelor. Presa vremii remarca faptul că lucra cu mâinile goale și că își trata leii cu o familiaritate surprinzătoare.
Cronica unui spectacol de la Târgu Mureș descria numărul său în termeni entuziaști:
„Dina Mihalcea s-a evidențiat prin familiaritatea și siguranța cu care tratează puternicul leu și cele trei leoaice.”
Spectatorii o vedeau introducându-și capul între fălcile leului, urcând pe spinarea acestuia, obligând animalele să execute sărituri prin cercuri de foc și alte exerciții extrem de riscante. Toate acestea erau realizate, nota presa vremii, „cu calm și modestie”.
La Sibiu, oraș în care jucase ani în șir ca actriță, spectacolele circului s-au desfășurat cu casa închisă timp de trei săptămâni. Ziarele consemnau că zeci de căruțe ale țăranilor din satele învecinate rămâneau parcate în jurul circului pe durata reprezentațiilor. Oamenii veneau special pentru a o vedea pe fosta actriță intrând în cușca leilor.
Turneele au continuat în Bulgaria și în Uniunea Sovietică, unde numărul său era primit cu același entuziasm. În numai câțiva ani, Dina Mihalcea devenise una dintre cele mai cunoscute artiste ale Circului de Stat și un simbol al spectacolelor cu animale din România.
Curaj sau înțelepciune?
Cariera unei dresoare de lei se termină adesea tragic.
Istoria circului este plină de accidente în care animalele și-au atacat stăpânii după ani întregi de colaborare. Dina Mihalcea cunoștea foarte bine aceste riscuri și nu și-a făcut niciodată iluzii că un leu poate fi complet domesticit.
Ajunsă la maturitate, a observat că reacțiile animalelor deveneau mai greu de anticipat și că reflexele sale nu mai aveau aceeași rapiditate ca în tinerețe.
A luat atunci o hotărâre rar întâlnită în lumea circului: s-a retras în culmea succesului.
Decizia avea să-i salveze, probabil, viața. Spre deosebire de alți dresori celebri, între care și Lidia Jiga, atacată în arenă de leul Ruslan și ucisă de tigrul Amur.
Dina Mihalcea a preferat să renunțe înainte ca animalele să-i impună ele momentul retragerii. A continuat să apară în spectacole, dar cu cimpanzei, păstrându-și locul printre vedetele Circului de Stat. O fotografie publicată în revista Săptămâna, în 1979, o surprinde alături de doi dintre cimpanzeii săi, dovadă că nu abandonase niciodată lumea animalelor.
Succesul din arenă i-a adus și recunoașterea oficială. După Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române” și Ordinul Muncii clasa a III-a, în ianuarie 1954 primise titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române, una dintre cele mai importante distincții culturale ale epocii. Acesta era, de fapt, titlul la care făcuse referire Mircea Crișan în seara de la Aachen, când îi spusese cu umor și nostalgie: Am fost emeriți împreună.
Portretul unei femei incomode
Succesul și popularitatea nu au ferit-o pe Dina Mihalcea de suspiciunile și rivalitățile lumii artistice. Dimpotrivă. Așa cum s-a întâmplat cu numeroși actori ai epocii, numele ei apare și în documentele fostului Serviciu Special de Informații condus de Eugen Cristescu, unde se păstrează o notă redactată de actrița Dina Cocea. Documentul este interesant nu atât pentru acuzațiile pe care le conține, cât pentru imaginea pe care o proiectează asupra personalității Dinei Mihalcea.
Cocea o descria într-un mod aproape contradictoriu, recunoscându-i, înainte de toate, calitățile intelectuale:
„Dina este de o inteligență mai mult decât obișnuită, are spirit ager și ascuțit în sesizarea anumitor situații. Foarte instinctivă. Este dominată de simțuri. Deloc feminină. Foarte sportivă.”
Caracterizarea continua însă într-un registru mult mai sever.
„Fire foarte dezordonată, când foarte generoasă și bună, când de o răutate vindicativă. Acum te sărută, te sufocă aproape cu îmbrățișările ei, peste zece minute te înjură de mamă. Genul ei te prinde la început pentru că e sincer. Și efectiv ea e sinceră. Numai că din pricina dezechilibrului și sinceritatea sentimentelor ei poate deveni primejdioasă (…). Din mediul teatral însă a luat tot ce era rău.”
Este unul dintre cele mai dure portrete psihologice întâlnite în arhivele dedicate artiștilor români. În aceeași notă se consemnează și afirmația potrivit căreia Dina Mihalcea ar fi adăpostit militari germani răniți în ultimele luni ale războiului și i-ar fi ajutat ulterior să părăsească Bucureștiul. Totuși, istoricul este obligat să privească asemenea documente cu prudență. O notă informativă reflectă opiniile, percepțiile sau interesele celui care o redactează și nu poate fi considerată, în sine, dovada certă a faptelor relatate. Tocmai de aceea, asemenea surse trebuie puse în context și confruntate cu alte documente.
Paradoxul Dinei Cocea
Și autoarea acestei caracterizări avea o biografie ieșită din comun. Maria Constantina „Dina” Cocea provenea din una dintre cele mai prestigioase familii de intelectuali ai României interbelice. Era fiica scriitorului și publicistului N.D. Cocea și a Floricăi Mille, fiica marelui ziarist Constantin Mille. Totodată, era nepoata celebrei actrițe Alice Cocea, vedetă a teatrului francez, sora lui N.D. Cocea. Din aceeași familie făceau parte și actrița Tanți Cocea, sora sa vitregă, sculptorița Ioana-Maria (Maria) Cocea, precum și regizorul Dinu Cocea, vărul său primar și unul dintre realizatorii marilor filme istorice românești din anii ’60-’80, precum seria Haiducii, Ecaterina Teodoroiu sau Iancu Jianu.Interesant este faptul că și biografia Dinei Cocea, a fost înconjurată de numeroase controverse.
În literatura memorialistică și în mai multe lucrări dedicate elitei culturale interbelice și comuniste au fost evocate relațiile apropiate pe care actrița le-ar fi avut, în perioade diferite, cu două personaje aflate la extremele istoriei României din secolul al XX-lea.
Primul a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei naziste la București între 1941 și 1944, unul dintre cei mai influenți reprezentanți ai celui de-al Treilea Reich în România mareșalului Ion Antonescu. Numeroși memorialiști au afirmat că Dina Cocea s-a aflat în cercul apropiat al diplomatului german în perioada în care acesta locuia la București, afirmații care au alimentat numeroase comentarii după război. Istoricii atrag însă atenția că amploarea și natura exactă a acestei relații rămân dificil de documentat în întregime și trebuie tratate cu rezerve.
După schimbarea regimului politic, numele actriței avea să fie asociat cu o cu totul altă putere. Mai multe mărturii și lucrări memorialistice vorbesc despre existența unei legături discrete între Dina Cocea și liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, relație despre care s-a spus că i-ar fi asigurat o poziție privilegiată în lumea teatrului românesc din primii ani ai regimului comunist. Și în acest caz, istoricii disting între informațiile documentate și afirmațiile provenite din memorialistică sau din tradiția orală, evitând transformarea acestora în certitudini.
Tocmai aceste paradoxuri fac ca nota redactată de Dina Cocea despre Mihalcea să fie cu atât mai interesantă. Ea nu este doar un document despre Dina Mihalcea, ci și o mărturie despre atmosfera complicată a lumii artistice românești, unde rivalitățile personale, relațiile de putere și presiunile politice se amestecau adesea într-un mod greu de separat.
Între gloria oficială și supravegherea permanentă
Destinul Dinei Mihalcea ilustrează perfect contradicțiile epocii comuniste.
În timp ce era urmărită și analizată în rapoarte informative, statul îi acorda unele dintre cele mai importante distincții culturale: Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române”, Ordinul Muncii, clasa a III-a, iar în ianuarie 1954 titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române, acordat pentru merite deosebite în activitatea artistică.
Această contradicție nu era deloc neobișnuită. Regimul comunist recompensa artiștii de succes, dar în același timp îi supraveghea permanent, iar dosarele informative deveniseră aproape o regulă pentru personalitățile vieții culturale. În acest context, replica lui Mircea Crișan de la Aachen capătă o semnificație mult mai profundă decât părea la prima vedere. „Am fost emeriți împreună” nu era doar o glumă despre o decorație primită cu zeci de ani înainte, ci o trimitere discretă la experiența unei întregi generații de artiști care cunoscuseră deopotrivă privilegiile și constrângerile aceluiași regim.
Ultimul act: Sergiu Nicolaescu și „Mihail, câine de circ”
În 1979, Sergiu Nicolaescu avea să-i ofere Dinei Mihalcea unul dintre ultimele roluri importante din carieră, distribuind-o în filmul „Mihail, câine de circ”, unde interpreta personajul Mary Collins.
Pentru Nicolaescu, alegerea era aproape firească. Nu distribua doar o actriță cu experiență, ci o femeie care petrecuse mai bine de două decenii în arena circului, lucrase cu lei, apoi cu cimpanzei și cunoscuse din interior viața artiștilor de circ. Personajul pe care îl interpreta beneficia astfel de o autenticitate imposibil de obținut prin simpla interpretare actoricească.
Privit astăzi, filmul are și valoarea unui document istoric. El surprinde una dintre ultimele apariții cinematografice ale unei femei care, de-a lungul vieții, a fost pe rând Miss România, actriță dramatică, campioană la călărie, prima femeie dresoare de lei din România și Artist Emerit.
Iar atunci când, în mai 1988, Mircea Crișan a salutat-o în sala din Aachen spunând simplu „Am fost emeriți împreună”, puțini dintre cei prezenți își puteau imagina că în acea frază de numai patru cuvinte se ascundea una dintre cele mai spectaculoase biografii din istoria teatrului și circului românesc.