The Closing of the American Mind stă pe masa rectorilor din România. Nu pentru că americanii au soluții gata ambalate. Ci pentru că Bloom vede, încă din 1987, cum universitatea devine fabrică de diplome, teren de ideologie ieftină și, mai ales, loc unde „deschiderea” față de toate opiniile duce, paradoxal, la închiderea minții.

Studenții lui Bloom nu cred în adevăr, ci în relativism. Nu caută „viața bună”, ci un job sigur. Nu citesc filosofie, ci manuale de dezvoltare personală. Sună cunoscut? Seamănă izbitor cu facultățile noastre, unde majoritatea vin să bifeze hârtii, să ia credite, să prindă un loc în administrație. Cultura? Filosofia? Literatura universală? Toate devin decor, „balast”, în lupta pentru utilitate.

Bloom e dur. Spune că universitatea americană își pierde sufletul. Noi, în România, îl vindem pe nimic imediat după Revoluție. Confundăm libertatea academică cu libertinajul programatic. Punem accent pe „competențe”, pe „adaptare la piața muncii”, pe „transfer de abilități”. Dar cine se mai întreabă azi ce e binele? Ce e frumosul? Cine mai pune problema adevărului, altfel decât în PowerPoint-uri reciclate?

Universitatea de azi arată, la Bloom, ca o catedrală gotică părăsită. Îi mai vezi arcada, vitraliile, dar totul e acoperit de praful conformismului. Din biblioteci dispar canoanele, din amfiteatre dispare dezbaterea. În schimb apar trainingurile motivaționale, proiectele cu finanțare europeană, politicile de „incluziune”. Nimic rău în sine. Problema e că toate iau locul discuțiilor fundamentale.

Bloom lovește în relativism. Spune că omoară spiritul. La noi, relativismul e și mai toxic, pentru că se combină cu indiferența. Dacă în Statele Unite studenții refuză să creadă în adevăr pentru că li se pare autoritar, la noi mulți nu cred pentru că nu-i interesează. De ce să cauți sensul vieții, când știi că „merge și-așa”?

Critica lui Bloom e amară: dacă totul e egal, nimic nu contează. Dacă orice gust muzical e valid, atunci Beethoven și manelele intră în aceeași oală. Dacă orice opinie e respectabilă, atunci filosofia lui Kant și un status de Facebook au aceeași greutate. E iluzia deschiderii care, de fapt, paralizează discernământul. În România, asta se vede clar: la examene trece oricine, în diplome contează doar ștampila, iar în biblioteci se doarme liniștit.

Cartea lui Bloom nu e comodă. Te obligă să te întrebi ce mai înseamnă educație. Dacă universitatea e doar o anticameră a corporației, de ce mai vorbim de cultură generală? Dacă profesorii își fac meseria doar ca să-și justifice salariul, ce pretenții să ai de la studenți? Dacă rectorii se ocupă doar de voturi și de sinecuri, cine mai apără spiritul critic?

Unii spun că Bloom e elitist. Că vrea să impună un canon rigid, că nu înțelege diversitatea. Pe bune? El ia în serios întrebarea despre adevăr. Noi nici nu o mai punem. Asta e drama. România e țara unde profesorii citesc rezumate de pe Wikipedia și studenții copiază de pe ChatGPT. Țara unde „deschiderea” înseamnă lipsă totală de standarde.

Bloom scrie cu furie, cu ironie, cu nostalgie. Ar râde amar văzând cum universitățile noastre, care ar trebui să profite de tranziția postcomunistă ca să se curețe, preferă să se scufunde și mai adânc în mediocritate. The Closing of the American Mind e titlul pe care-l scriem azi, fără să greșim.

Dar nu e doar pesimism. Cartea lui Bloom poate fi și o trezire. Poate să ne oblige să punem din nou în centrul educației nu doar abilitățile de „comunicare” și „leadership”, ci întrebările fundamentale. Să redescoperim că filosofia, literatura, istoria nu sunt mofturi, ci coloana vertebrală a unei minți deschise cu adevărat.

Verdictul? The Closing of the American Mind e carte pe care o citești dacă vrei să înțelegi unde se duce universitatea când uită de misiunea ei. Nu îți dă rețete, dar îți arată, ca un diagnostic rece, cum arată boala. Și, dacă ai curajul să o aplici la România, te ia cu fiori. Pentru că descoperi că nu doar americanii au mintea închisă. Noi, de aici, suntem campioni mondiali.