Românii nu s-au născut poeți, ci contabili fără cifre. În versurile lui Marin Sorescu, Adrian Păunescu și Constantin Tănase se simte o tensiune între ceea ce ar trebui să circule liber – ploaia, munca, speranța – și ceea ce e constrâns să treacă prin vamă: gândul, iubirea, gestul, până și aerul. Puse împreună, cele trei poezii devin un poem unic despre libertatea economică sufocată, despre cum un popor învață, fără să vrea, să-și taxeze propriile resurse morale.

În „Vânzare-cumpărare”, Marin Sorescu descrie nu o tragedie rurală, ci o economie vie, descentralizată, în care cerul, pământul și piața funcționează ca un ecosistem de schimburi. Ploaia cade și reînnoiește viața – forma perfectă a lichidității naturale. Nicio autoritate nu o poate planifica, nicio birocrație nu o poate substitui. „Răzbună-te, dă, Doamne, ploaie” nu e o rugă, ci un apel la echilibru, la corectarea unei absențe firești.

În lumea lui Sorescu, piața nu e un monstru, ci o formă de libertate elementară. Zarzavagiul care strigă „Lume!” nu e un profitor, ci un antreprenor al ploii. El trăiește din riscul vremii, din imprevizibilul cerului. Fiecare strop e o investiție, fiecare scădere de preț la mărar – o lecție de adaptare. Nu există resentiment în această piață, ci solidaritatea schimbului: ploaia coboară, prețul se ajustează, lumea respiră. „Se udă fel de fel de sume / Mototolite-n buzunar” – imaginea unei ordini spontane, unde banii… circulă.

Acolo unde Sorescu lasă cerul să regleze piața, Păunescu introduce fiscul care o confiscă. În „Impozite, biruri și taxe”, birocrația devine forță naturală, dar una distructivă. „Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!” – strigătul poetului e radiografia perfectă a fiscalității fără limite. Totul devine bun fiscal: râsul, iubirea, somnul, chiar și laptele de mamă.

Păunescu nu e populist, ci arată spre un stat care confundă redistribuirea cu mântuirea. În logica liberală, el spune ceea ce Friedrich Hayek ar fi formulat în termeni economici: niciun plan central nu poate înlocui ordinea spontană a pieței. În această poezie, fiscalitatea devine substitut al destinului – o religie nouă care promite mântuire prin control. Impozitul e botez forțat, birul – spovedanie colectivă. Totul se contabilizează, până și lacrima, pentru că statul nu suportă libertatea neimpozitată.

Dacă Sorescu vede o piață vie, iar Păunescu mecanismul care o sugrumă, Tănase surprinde cine o face: politicul. „Sus Cutare! Jos Cutare! / Și cu asta ce-am făcut?” – refrenul lui Constantin Tănase e cea mai simplă formă de contabilitate civică. Poetul, care a traversat toate regimurile, știe că fiecare promisiune vine cu o taxă, fiecare guvernare aduce un nou cod fiscal al speranței. „Traversăm ani grei cu crize, / Cresc întruna taxe-accize” – un vers care ar putea figura într-un raport de politică bugetară. Tănase nu condamnă poporul, ci îi arată complicitatea: se revoltă, dar acceptă același tip de control. „Pleacă-ai noștri, vin ai noștri” e definiția perfectă a imobilismului fiscal și moral.

Privite împreună, cele trei poezii alcătuiesc o cronologie a distorsiunii: Sorescu – ordinea naturală a schimbului, Păunescu – statul confiscator, Tănase – cetățeanul resemnat. De la ploaia liberă la birul total și apoi la apatia civică, se parcurge traseul oricărei societăți care a pierdut încrederea în piață. Nu în piața de legume, ci în piața ca principiu de viață – locul unde deciziile sunt descentralizate, iar valoarea se naște din libertate, nu din normă.

Sorescu e, fără să vrea, un poet al ordinii spontane: lumea lui se autoreglează, fără intervenție, ca o economie naturală. Când plouă, prețurile scad; când e secetă, fasolea țipă în păstăi. Nu e tragedie, ci mecanism de reglaj. Păunescu, în schimb, arată cum această libertate e confiscată de o morală colectivistă. Fiscalitatea excesivă nu doar strânge bani, ci atrofiază inițiativa, sugrumă autonomia. Statul devine o instanță morală care impune virtutea prin impozit. Când până și iubirea e taxată, omul nu mai e liber, ci administrat. Iar Tănase prinde rezultatul final: cinismul civic, resemnarea. Libertatea, când e confundată cu haosul, e sacrificată în numele stabilității fiscale. Revolta devine farsă, iar cetățeanul – contribuabil resemnat.

Între ploaia lui Sorescu și birul lui Păunescu se întinde întreaga curbură a libertății economice românești. Tănase închide cercul și face bilanțul: de la libertatea naturală la controlul total, apoi la nepăsare. Poeții, fără să știe, au scris o trilogie despre economia morală a României. Sorescu ne arată ordinea spontană, Păunescu – coerciția fiscală, Tănase – resemnarea postfiscală. Trei etape ale aceluiași declin: de la cerul liber la biroul fiscal. Și totuși, poezia rămâne ultimul spațiu de piață liberă, unde cuvintele nu au TVA, iar gândurile nu se declară la ANAF.

---

NOTE BIBLIOGRAFICE:

Marin Sorescu – „Vânzare – cumpărare”

De fulger, cerul se înmoaie,
Furtună nouă, cu stropi noi.
Fasolea ţipă în păstăi:
„Răzbună-te, dă, Doamne, ploaie”.

Totul se-nmoaie cum se-nmoaie
Din plâns, snopitul în bătăi.
Se bat uscatele păstăi
„Răzbună-te, dă, Doamne, ploaie”

În piaţă plouă pe legume,
Se udă fel de fel de sume,
Mototolite-n buzunar.

Coboară preţul la mărar
Zarzavagiul strigă: „Lume!”.
Şi ceapa scade pe cântar

Adrian Păunescu – „Impozite, biruri și taxe”

De ce nu puneţi şi pe râs impozit
Şi birul progresiv pe sărăcie?
De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?
Impozitaţi şi vântul ce adie!

Ar fi păcat să ezitaţi în crima
De-a confisca şi sângele din vine,
Continuaţi prăpădul cu ardoare
Şi răul ce vă face-atât de bine!

Taxaţi iubirea, somnul, nostalgia,
Penumbra, deznădejdea şi oftatul
Şi unghiile care cresc întruna,
Distrugeţi tot, de-a lungul şi de-a latul.

Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri,
Pe nou născuţi, ce nu ştiu cum îi cheamă,
Lucraţi neiertător şi echitabil,
Impozitaţi şi laptele de mamă.

Dar ce fiscalitate este aia
Din care nu se fură-ntreaga pâine
Acestui neam ce şi-a luat maidanul
De-a nu trăi în lesă ca un câine?

Taxaţi sever şi strângerea de mână!
Impozitaţi total telepatia!
Luaţi atâtea piei câte vă place
Şi desfiinţaţi prin taxe România!

Ce e complicitatea asta bleagă
Cu sărăntocii şi dezmoşteniţii?
Tot au şi ei ceva să dea ca taxă,
Treziţi-le revolte şi ambiţii!

Voi nu vedeţi că omul mai respiră?
Cât amânaţi sentinţa capitală?
Loviţi la oase naţia întreagă,
Înduioşarea e un fel de boală.

Adăugaţi impozite şi taxe
Pe taxe şi impozite, cuminte,
Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!
Taxaţi adânc şi morţii din morminte!

Impozite pe floarea dăruită,
Impozite pe cald, ca şi pe rece,
Impozite pe rouă şi pe lună,
Impozite pe notele de zece.

Cafeaua, ceaiul, apa de fântână,
Fereastra, uşa, merită accize
Când, cu o poftă tragică, Guvernul
Îi dă un nou impuls acestei crize.

Impozite şi taxe pe cuvinte,
Dar biruri pe ecou şi pe tăcere,
A jupui poporul este nobil,
Când nu-i mai laşi nici dreptul să mai spere.

Hei, Românie, parcă răstignită,
Degeaba vrem să te-ntrebăm „Quo vadis?”,
Nici să trăim aici, nu-i cu putinţă
Nici să murim acum nu mai e gratis.

La luptă împotriva tuturora,
Într-un neomenesc război promiscuu,
Trăiască lanţul ce ne intră-n oase!
Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!

Constantin Tănase – „Traversăm ani grei cu crize / Cresc întruna taxe-accize. Și cu asta ce-am făcut?”

Ne-am trezit din hibernare
Și-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Și cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Și-am luptat, cum am știut,
S-avem nouă guvernare?
Și cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie?
Și cu asta ce-am făcut?

Ia corupția amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Și cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câștiga o pâine,
Mulți o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin țări străine?
Și cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Și cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Și cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Țara-i plină de vedete,
Și cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noștri, vin ai noștri!
E sloganul cunoscut;
Iarăși am votat ca proștii,
Și cu asta ce-am făcut?