Obiectivul iniţial al băncilor centrale nu era stabilitatea preţurilor de consum. Indicii preţurilor de consum nici măcar nu existau în momentul înfiinţării celor mai multe dintre băncile centrale majore ale lumii.
În 2006, an în care Ben Bernanke – un fan declarat al ţintirii inflaţiei – a devenit preşedintele Fed, am scris într-un articol apărut în Jurnalul că inflaţia nu trebuie stăvilită prin reguli prestabilite, fiindcă aceasta trebuie să fie o rezultantă a administrării economiei, iar piaţa reprezintă singurul mecanism capabil să aloce resursele în conformitate cu realitatea.
Cu alte cuvinte, e nevoie să se gestioneze mai bine economia, ca să rezulte o inflaţie mai mică, nu să se administreze direct cifra de inflaţie, indiferent cum merge economia.
Iar când Axel Weber – fost preşedinte al Deutsche Bank – observă că băncile centrale se concentrează îngust pe preţurile de consum ale populaţiei, sugerează că elementul care ar trebui să se plaseze în centrul atenţiei e deflatorul PIB, cel care arată evoluţia preţurilor din întreaga economie, inclusiv cele ale activelor imobiliare şi acţiunilor.
Deflatorul PIB pune semnul egal între majorarea preţurilor şi deficitul de productivitate, ceea ce înseamnă că pentru a se micşora e necesar să se restructureze economia, nu populaţia.
În ultimele două decenii, ţintirea inflaţiei (inflation targeting) a devenit principala paradigmă a politicii monetare. A fost adoptată de facto, deşi nu explicit, de bănci centrale majore, inclusiv Fed, BCE şi Banca Naţională a Elveţiei. Însă criza globală din 2008, din care lumea nu şi-a revenit încă complet, a pus serios la îndoială această abordare, menţionează Axel Weber într-un editoriall extrem de actual publicat pe project-syndicate.org.
Potrivit acestuia, Banca Reglementelor Internaţionale a susţinut demult că simpla ţintire a inflaţiei este incompatibilă cu stabilitatea financiară. Asta pentru că strategia de ţintire a inflaţiei nu ţine cont de ciclul financiar şi, în consecinţă, duce la politici monetare excesiv de expansioniste şi asimetrice. Mai mult, unul dintre principalele argumente în favoarea ţintirii inflaţiei – acela că a contribuit la un declin al inflaţiei începând cu debutul anilor ’90 – este în cel mai bun caz discutabil.
Dezinflaţia a început de fapt la începutul anilor ’80, cu mult înainte de inventarea ţintirii inflaţiei, graţie eforturilor preşedintelui board-ului Fed de atunci, Paul Volcker, continuă Weber. Şi, din anii ’90 încoace, globalizarea (şi în special integrarea Chinei în economia mondială) a fost, probabil, principalul motiv al reducerii presiunilor inflaţioniste la nivel mondial.
Un argument mai recent pentru ideea că nu ţintirea inflaţiei a cauzat dezinflaţia survenită din anii ’90 încoace este eşecul tot mai multor bănci centrale în demersurile lor de a crea inflaţie. Dacă băncile centrale sunt incapabile să crească inflaţia, e logic să ne gândim că nu au fost eficiente nici în a o reduce, subliniază fostul şef al Bundesbank.
Ideea este, în viziunea lui Axel Weber, că obiectivul iniţial al băncilor centrale nu era stabilitatea preţurilor de consum. Indicii preţurilor de consum nici măcar nu existau în momentul înfiinţării celor mai multe dintre băncile centrale majore ale lumii. Băncile centrale au fost fondate pentru finanţarea guvernelor pe timp de război. Mai târziu, mandatul lor a fost extins pentru a include rolul de împrumutător de ultimă instanţă al sistemului bancar. Băncile centrale nu au descoperit dezirabilitatea stabilităţii puterii de cumpărare a banilor până la hiperinflaţia din anii ’70.
„Cum măsurăm valoarea banilor? O abordare posibilă se concentrează pe preţuri şi are în vedere indicele preţurilor de consum. Problema este că relaţia dintre masa monetară (cea care determină, în cele din urmă, valoarea banilor) şi preţuri este una instabilă. În primul rând, decalajul de timp dintre modificările survenite la nivelul masei monetare şi evoluţia preţurilor este unul lung, variabil şi imprevizibil. În consecinţă, ţintirea preţurilor de consum pe următorii 2-3 ani nu garantează că valoarea banilor va rămâne stabilă pe termen lung. Mai mult, diferitele metode de colectare a preţurilor de consum duc la rezultate diferite. Pe scurt, politica monetară a fost marcată de caracterul parţial şi imprecis al seriilor de preţuri luate în calcul, care manifestă decalaje lungi şi variabile faţă de schimbările survenite la nivelul masei monetare”, este de părere Weber.
Manualele de economie contemporane pornesc de la premisa că obiectivul primordial al băncilor centrale este stabilitatea preţurilor, mai degrabă decât valoarea banilor. În plus, în prezent, economiştii înţeleg inflaţia ca pe o majorare a preţurilor de consum, nu ca pe o reducere a valorilor banilor rezultată din creşterea excesivă a masei monetare. Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, băncile centrale refuză în mod sistematic să-şi asume responsabilitatea pentru alte preţuri decât cele de consum, ignorând faptul că valoarea banilor se reflectă în toate preţurile, inclusiv cele la materii prime, mărfuri, imobiliare, acţiuni, obligaţiuni, precum şi, foarte important, în mişcările cursurilor de schimb valutar, avertizează Weber.
„Pe scurt, deşi stabilizarea preţurilor prin ţintirea inflaţiei este un obiectiv pertinent, faptul că băncile centrale se concentrează în mod îngust pe preţurile de consum face ca obiectivul să fie ratat. Acest lucru a fost demonstrat de majorarea preţurilor la imobiliare din multe state ale lumii, în ajunul marii crize financiare din 2008, de declinul abrupt al preţurilor la mărfuri survenit după prăbuşirea Lehman Brothers, de revenirea inflaţiei preţurilor activelor şi de recenta volatilitate de pe pieţele valutare. Toate acestea sunt incompatibile cu stabilitatea valorii banilor”, afirmă Weber.
Concentarea exclusivă a băncilor centrale pe preţurile de consum ar putea fi chiar contraproductivă, continuă Axel Weber. Subminând eficienţa alocării capitalului şi producând malinvestiţii, politicile monetare care vizează ţintirea indicilor preţurilor de consum distorsionează structurile economice, blochează distrugerea creatoare generatoare de creştere economică, creează hazard moral şi pun bazele viitoarei instabilităţi a valorii banilor.
Într-o economie complexă şi aflată într-o continuă evoluţie, o paradigmă simplistă a ţintirii inflaţiei nu va reuşi să stabilizeze valoarea banilor. Este nevoie de o abordare la fel de complexă şi extrem de adaptabilă, care să pună în prim-plan managementul riscului şi să se bazeze pe judecata responsabililor cu politica monetară mai degrabă decât pe o formulă gata-făcută. O astfel de abordare ar fi mai puţin predictibilă pentru investitori, descurajând astfel asumarea excesivă de riscuri şi reducând hazardul moral, scrie Weber.
Istoria ne ajută să ne facem o idee despre cum ar arăta o paradigmă de politică monetară orientată către stabilitatea valorii banilor. În ultimii 25 de ani ai secolului trecut, multe bănci centrale utililizau ţinte intermediare, inclusiv cu privire la agregatele monetare. Astfel de ţinte intermediare puteau fi aplicate creditului, dobânzilor, cursurilor de schimb valutar, preţurilor la active şi mărfuri, primelor de risc, precum şi/sau preţurilor la bunuri intermediare.
„Stabilitatea pe termen scurt a preţurilor de consum nu garantează stabilitatea economică, financiară sau monetară. Este timpul ca băncile centrale să accepte acest fapt şi să adopte o strategie de politică monetară cuprinzătoare şi pe termen lung, chiar dacă acest lucru înseamnă că, pe termen scurt, indicele preţurilor de consum va prezenta deviaţii mai ample decât ceea ce se înţelege în prezent prin «stabilitatea preţurilor». Fluctuaţiile temporare ale acestui indicator atât de îngust şi de imprecis calculat sunt un preţ mic de plătit pentru asigurarea stabilităţii valorii banilor pe termen lung”, conchide Axel Weber