Ați auzit de sabotaj? Sigur că da, dar știți care au fost primii ce au avut ideea de a distruge conștient anumite lucruri, în special mașinile? În secolul al XV-lea muncitorii olandezi se simțeau concurați de războaiele de țesut și le stricau cu saboții de lemn pe care îi purtau în picioare.

Și totuși termenul de sabotaj nu a fost consacrat de saboții lucrătorilor olandezi, ci de cei ai francezilor. Ei considerau că vor deveni șomeri din cauza mecanizării.

Englezi nu era sabotori, ci luddiți. Ei au avut o mișcare socială care se numea astfel de la Ned Ludd, tânărul care s-a “remarcat” în 1779 prin distrugerea a două războaie mecanice de țesut.

Și chiar dacă perioada de dezvoltare economică numită Revoluția Industrială a dat impulsul hotărâtor economiei de piață, postafata cărții “Capitalismul și istoricii” arată că Marx, împreună cu fabianiștii, cu grosul intelectualității, cu ecologiștii, cu avocații contemporani ai societății civile, cu toții împărtășesc viziunea dickensiană că în Marea Britanie “capitalismul primitiv” era o vale a plângerii, plină de fabrici mohorâte în care erau exploatați la sânge muncitorii, alungați de industrializare din raiul societății agrare tradiționale și aruncați în mahalalele marilor orașe.

“Colegul” lui Karl Marx, Friedrich Engels subliniază că: “Proletariatul a luat ființă în urma introducerii mașinilor”. Și că,“în actualele împrejurări sociale perfecționarea mașinilor poate avea pentru muncitori numai urmări defavorabile și cât se poate de apăsătoare; fiecare mașină nouă aduce cu ea șomaj, mizerie și lipsuri”.

În fine, n-ar trebui să ne mire această cruciadă eternă împotrivă productivității, fiindcă după cum explică Henry Hazlitt în cartea “Economia într-o lecție”, credința că mașinile creează șomaj este una dintre cele mai persistente iluzii economice.

Această eroare constituie încă baza discursului multor sindicate. Opinia publică tolerează aceste practici întrucât fie consideră că, în fond, sindicatele au dreptate, fie pentru că este prea dezorientată ca să vadă unde anume greșesc acestea.

Convingerea că mașinile dau naștere la șomaj, atunci când este însoțită de o oarecare fundamentare logică, duce la concluzii absurde. Ar însemna nu numai că fiecare îmbunătățire tehnologică a dat naștere la șomaj, ci și că, probabil, omul primitiv a început să provoace apariția șomajului o dată cu primele eforturi menite să înlăture muncile dificile și eforturile inutile.

 

 

Hazlitt propune să ne oprim asupra primului capitol al cărții Avuția Națiunilor (1776) a lui Adam Smith, numit „Despre diviziunea muncii”, în care autorul scrie că un lucrător manual specializat în fabricarea de ace „abia poate să producă un ac pe zi”, dar folosind mașinile poate face 4.800.

Ceea ce înseamnă că, pe vremea lui Adam Smith, mașinile au eliminat din producție, până la 4.800 de lucrători ce confecționau ace.

În industria producătoare de ace se înregistra deja, ca urmare a mecanizării, o rată a șomajului de 99,98%.

Revoluția Industrială începuse și pe măsură ce se introduceau noile mașini de țesut, ele erau distruse de meșteșugari (peste 1.000 de bucăți într-o singură răzmeriță), casele erau incendiate, inventatorii erau amenințați și obligați să fugă ca să-și salveze viața, iar ordinea nu a fost restabilită decât prin intervenția armatei.

Convingerea răsculaților că mașina va înlocui pentru totdeauna omul este profund greșită, pentru că încă înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea industria textilă asigura de lucru pentru cel puțin o sută de ori mai mulți oameni decât la începutul secolului.

Arkwright a inventat mașina de filat semimecanică în 1760. În acel moment se estima că în Anglia existau 5.200 de filatori ce foloseau roțile de tors și 2.700 de țesători – în total 7.900 de persoane implicate în producerea de țesături din bumbac.

Introducerea invenției lui Arkwright a întâmpinat opoziție pe motivul că amenință traiul lucrătorilor, opoziție care a fost suprimată prin forță. Și totuși, în 1787 – la douăzeci și șapte de ani de la apariția invenției – o anchetă parlamentară arată că, de fapt, numărul de persoane angajate în sectorul de filare și țesere a bumbacului a sporit de la 7.900 la 320.000, adică o creștere de 4.400%.

Potrivit cărții Recent Economic Changes a lui David A. Wells, editată în 1889, în perioada celor zece ani, începând cu 1870 până în 1880, marina comercială britanică și-a sporit volumul de transport, în ceea ce privește intrările și ieșirile din vamă, până la 22.000.000 tone, și totuși numărul celor angajați să manipuleze în port acest volum mare de mărfuri s-a redus, în 1880 față de 1870, până la 3.000.

Ce a provocat scăderea? Introducerea mașinilor de ridicare cu aburi și a macaralelor.

 

 

În 1873, prețul oțelului Bessemer era de 80 de dolari tonă în Anglia, unde acesta nu a fost sporit prin taxe protecționiste; în 1886, oțelul era produs și vândut rentabil, în aceeași țară, pentru mai puțin de 20 de dolari.

În această perioadă, capacitatea anuală de producție a unui convertor Bessemer a fost sporită de patru ori, fără ca necesarul de forță de muncă să crească, chiar diminuându-se.

Capacitatea energetică a motoarelor cu aburi existențe în lume și folosite în 1887 a fost estimată de către Biroul de Statistică din Berlin ca echivalând cu puterea a 200.000.000 de cai și cu cea a aproximativ 1.000.000.000 de oameni, adică de cel puțin trei ori populația activă a globului…

S-ar putea crede că această ultimă cifră l-a determinat pe Well să-ți întrerupă argumentația și să conchidă cu un pesimism reținut că „în astfel de condiții, supraproducția industrială poate deveni cronică”.

În timpul recesiunii din 1932, mașinile au fost din nou învinuite pentru șomaj. În câteva luni, doctrina unui grup autointitulat al  tehnocraților s-a răspândit ca un foc într-o pădure.

Ei au făcut “descoperirea” revoluționară că  mașinile îi înlocuiesc permanent pe oameni.

În cele din urmă, tehnocrații au fost discreditați, însă doctrina lor se regăsește în sute de reglementări pentru menținerea locurilor de muncă în anumite practici ale sindicatelor, tolerate și chiar aprobate din cauza confuziei cu privire la această problemă.

Depunând mărturie pentru Departamentul de Justiție al  SUA în fața Comitetului Economic Național Temporar în martie 1941, Corwin Edwards cita nenumărate exemple de astfel de practici.

 

 

Sindicatul din industria energiei electrice din New York  a fost acuzat pentru refuzul de a instala echipamente electrice fabricate în afara acestui stat,  dacă acestea nu erau livrate dezasamblate, iar apoi reasamblate la locul de utilizare.

Diferite filiale ale sindicatului vopsitorilor au impus restricții privind folosirea pistoalelor de vopsit, restricții care, în multe dintre cazuri, aveau ca unic scop menținerea locurilor de muncă prin obligativitatea utilizării procesului mai lent al aplicării vopselei cu pensula.

O filială a sindicatului camionagiilor a cerut ca fiecare camion care intră în zona metropolitană New York să aibă un șofer local pe lângă cel deja angajat.

În diferite orașe, sindicatul electricienilor a cerut ca atunci când se folosește o sursă temporară de lumină la construcția unui imobil, să fie angajat cu normă întreagă un electrician de întreținere care să nu aibă voie să facă nicio altă lucrare.

Cum spunea Edwards, această regulă „presupune deseori angajarea unui om care să-și petreacă ziua citind sau jucând cărți de unul singur și care să nu facă nimic altceva decât să răsucească un comutator la începutul și la sfârșitul zilei”.

Ar putea fi citate în continuare astfel de practici, orientate spre crearea de slujbe, din multe alte domenii. În sectorul căilor ferate, sindicatele insistă să fie angajați pompieri pe locomotive, deși nu este nevoie de ei.

În cadrul teatrelor, sindicatele solicită să se utilizeze lucrători pentru schimbarea decorurilor, chiar și în piese în care acestea nu sunt folosite.

Sindicatul muzicienilor cere angajarea de muzicieni permanenți sau chiar de orchestre întregi, chiar și atunci când este suficientă folosirea înregistrărilor audio.

 

 

Până în 1961 nu a apărut niciun semn că eroarea ar fi fost descoperită. Nu numai liderii sindicali, dar și funcționarii de stat vorbeau cu gravitate despre „automatizare” ca despre o cauza de primă importanță a apariției șomajului.

Automatizarea era considerată că fiind ceva cu totul nou în lume. De fapt, era doar un nume nou pentru continuarea evoluției tehnologice și pentru realizarea utilajelor cu o productivitate tot mai sporită.

Nici astăzi, împotrivirea față de introducerea mașinilor mai productive nu este caracteristică numai celor lipsiți de pregătire economică. În 1970 a apărut o carte scrisă de un economist atât de respectat încât, în perioada ce a urmat, a fost recompensat cu Premiul Nobel.

Autorul se opunea introducerii mașinilor cu productivitate sporită în țările subdezvoltate pe motiv că determinau „reducerea cererii de forță de muncă”!

Concluzia logică ce s-ar desprinde ar fi că numărul de locuri de muncă poate fi maximizat făcând munca cât mai ineficiența și mai neproductivă posibil. Ceea ce înseamnă că răsculații englezi, care la începutul secolului al XIX-lea distrugeau ramele pentru ciorapi, războaiele de țesut acționate de aburi și mașinile de tuns, aveau de fapt dreptate.

S-ar putea strânge munți de cifre care să demonstreze cât de mult se înșelau tehnofobii în trecut. Acest efort este însă inutil, dacă nu înțelegem exact de ce se înșelau.

Datele statistice  istorice nu sunt de niciun folos în economie  dacă nu sunt însoțite de o înțelegere deductivă a faptelor, ceea ce înseamnă,  în acest caz, înțelegerea motivului pentru care consecințele din trecut ale introducerii mașinilor și altor echipamente cu productivitate trebuiau să se manifeste.

Astfel, tehnofobii vor susține : „Acestea ar fi fost foarte bune în trecut însă circumstanțele de acum sunt fundamental diferite; iar acum pur și simplu nu ne putem permite să creăm alte mașini cu productivitate sporită”.

 

 

Doamna Eleanor Roosevelt, soția președintelui american Franklin Delano Roosevelt, scria, într-un articol publicat de un ziar în 19 septembrie 1945: „Am atins astăzi punctul în  care echipamentele cu productivitate mare înseamnă ceva bun doar dacă nu aruncă pe drumuri lucrătorii”.

Dacă ar fi adevărat că introducerea mașinilor productive reprezintă o cauză de creștere constată a șomajului și a sărăciei, concluziile logice ce ar  fi trase ar fi revoluționare, nu numai în domeniul tehnic, ci și pentru conceptul nostru de civilizație.

Nu doar că ar trebui să considerăm orice viitor progres tehnic drept o calamitate, dar toate realizările tehnice din trecut ar trebui privite cu aceeași spaimă.

Zi de zi, fiecare dintre noi, în activitatea proprie, este implicat în încercarea de a reduce efortul cerut de obținerea unui anume rezultat.

Cei mai ambițioși dintre noi încearcă neobosit să sporească rezultatele ce pot fi obținute într-un număr de ore dat. Dacă ar fi fost logici și consecvenți, tehnofobii ar fi discreditat tot acest progres și această ingeniozitate ca fiind nu numai fără rost, ci chiar periculoasă.

De ce să se transporte mărfurile pe calea ferată când am putea folosi mult mai mulți oameni, de exemplu, ca să le care în spate? Astfel de teorii false nu sunt niciodată susținute în mod consecvent, logic, dar fac mult rău chiar și numai pentru că sunt sugerate.

De aceea, să încercăm să vedem ce se întâmplă atunci când se întroduc perfecționări tehnice și mașini mai productive. Aspectele de detaliu vor diferi pentru fiecare situație, în funcție de condițiile specifice dintr-un anumit sector industrial sau dintr-o perioadă dată.

Haideți să construim, prin supoziții, un exemplu care acoperă principalele situații posibile. Să presupunem că un producător de îmbrăcăminte află despre o mașină care poate produce paltoane într-un timp de două ori mai scurt decât cel necesar înainte.

 

 

Drept urmare, instalează mașinile și concediază jumătate din forța de muncă. La prima vedere, pare o pierdere evidentă de locuri de muncă. Însă și pentru fabricarea noii mașini a fost necesară forță de muncă; iată, deci, niște slujbe care altfel nu ar fi existat.

Evident, producătorul n-ar fi cumpărat mașina dacă aceasta nu ar fi confecționat costume mai bune cu un volum mai redus de muncă, sau același tip de costume cu un cost mai mic.

Deci tot există o pierdere netă de locuri de muncă ce trebuie luată în considerare. Ar trebui însă cel puțin să acceptăm posibilitatea ca primul efect al introducerii mașinilor productive să fie creșterea ocupării forței de pe ansamblu, deoarece, de obicei, producătorul de îmbrăcăminte speră, prin achiziționarea de mașini, să economisească bani pe termen lung, iar amortizarea mașinii se realizează în câțiva ani.

Evident, producătorul n-ar fi cumpărat mașina dacă aceasta nu ar fi confecționat costume mai bune cu un volum mai redus de muncă, sau același tip de costume cu un cost mai mic.

Presupunând că suntem în situația din urmă, nu putem face supoziția că volumul total de muncă necesar pentru fabricarea mașinilor a fost la fel de mare, exprimat în cheltuieli cu salariile, ca și volumul total de muncă pe care producătorul de confecții spear să-l economisească pe termen lung, achiziționând mașina; altfel, nu ar face niciun fel de economie și n-ar achiziționa-o.

Deci tot există o pierdere netă de locuri de muncă ce trebuie luată în considerare. Ar trebui însă cel puțin să acceptăm posibilitatea ca primul efect al introducerii mașinilor mai productive să fie creșterea ocupării forței de muncă pe ansamblu, deoarece, de obicei, producătorul de îmbrăcăminte speră, prin achiziționarea de mașini, să economisească bani pe termen lung, iar amortizarea mașinii se realizează în câțiva ani.

După ce mașina a produs suficiente economii pentru a-și acoperi costul, producătorul de paltoane realizează un profit mai mare decât înainte.

În această situație, ar putea părea că forța de muncă a suferit o pierdere, pe ansamblu, în ceea ce privește gradul de ocupare, în timp ce numai fabricantul, capitalistul, este cel care câștigă. Dar tocmai din aceste profituri suplimentare vor proveni viitoarele câștiguri sociale.

 

 

Fabricantul trebuie să  folosească aceste profituri suplimentare cel puțin într-una din următoarele trei modalități: pentru extinderea operațiilor proprii prin achiziționarea mai multor mașini care să producă mai   multe haine; pentru investiții suplimentare într-un alt sector industrial; pentru a-și spori propriul consum.

Indiferent de varianta aleasă, gradul de ocupare a forței de muncă va spori. Altfel spus, fabricantul, ca urmare a economiilor făcute, are profituri pe care nu le avea înainte. Fiecare ban din suma economisită din salariile directe pentru foștii lucrători ce confecționau paltoanele va fi plătit de el sub forma salariilor indirecte ce revin lucrătorilor ce au fabricat noua mașină, sau muncitorilor din alt sector industrial ce utilizează capital, sau constructorilor unei case noi, ori celor ce fabrică automobilul pe care și-l dorește, sau bijuterii pentru soția sa.

În orice caz oferă, indirect, tot atâtea slujbe câte a încetat să asigure în mod direct. Dar problema nu trebuie și nu poate să rămână sub această formă. Dacă acest întreprinzător efectuează economii mari comparativ cu competitorii săi, fie va începe să-și extindă activitatea în defavoarea acestora, fie îi va determina și pe ei să înceapă să-și cumpere mașini.

Pe de o parte va fi oferit mai mult de lucru fabricanților de mașini, iar pe de altă parte, concurența și producția vor începe să forțeze reducerea prețurilor la paltoane.

Nu vor mai fi profituri atât de mari pentru cei ce cumpără noile mașini. Rata profitului la producătorii ce utilizează noile mașini va începe să scadă, în timp ce producătorii care nu au achiziționat mașina s-ar putea să nu aibă profit deloc.

Economiile, altfel spus, vor fi transferate cumpărătorilor de paltoane, adică consumatorilor. Întrucât acum paltoanele sunt mai ieftine, tot mai mulți le vor cumpăra.

Înseamnă că, deși este nevoie de mai puțini oameni pentru producerea aceluiași număr de paltoane, acum se produc mai multe decât înainte. Dacă cererea de paltoane este, cum o numesc economiștii, „elastică”, dacă o scădere a prețului determină o creștere relativ mai mare a numărului de paltoane vândute, atunci ar putea fi angajați mai mulți oameni, chiar în confecționarea de paltoane, față de perioadă precedentă introducerii noilor mașini ce economisesc muncă.

Deja am văzut cum s-a întâmplat acest lucru în trecut, în cazul produselor textile. Locurile de muncă nou-create nu depind exclusiv de elasticitatea cererii pentru produsul respectiv.

 

 

Să presupunem că, deși prețul paltoanelor a fost redus aproape la jumătate, rezultatul ar fi că, în vreme ce consumatorilor li se oferă la fel de multe paltoane, fiecare cumpărător  în parte va  rămâne cu bani pe care nu i-ar fi avut înainte.

Prin urmare, va cheltui acești bani pe altceva, furnizând astfel mai mult de lucru în alte domenii. Pe scurt, mașinile, îmbunătățirile tehnologice, automatizarea, economiile  și eficiența nu reduc, pe ansamblu, locurile de muncă.

Sigur că nu toate invențiile și descoperirile constau în mașini ce „economisesc munca”. Unele, cum ar fi instrumentele de precizie, nailonul, placajul și plasticul au îmbunătățit doar calitatea produselor.

Altele, cum ar fi telefonul sau avionul, realizează operații pe care munca omului nu le-ar fi putut efectua deloc.

Iar instalațiile cu raze X, radiourile, televizoarele, instalațiile de aer condiționat și computerele, creează lucruri care, altfel, nu ar fi existat.

Argumentul că mașinile nu reduc pe ansamblu locurile de muncă este dat de faptul că, în 1910, erau angajate în SUA – în cadrul nou-createi industrii  a automobilelor – 140.000 persoane.

În 1920, pe măsură ce produsul a fost îmbunătățit, iar costul său redus, industria asigura 250.000 de locuri de muncă.

În 1930, în această industrie erau ocupate 380.000 persoane, iar în 1973, numărul lor sporise la 941.000.

În 1973, 514.000 persoane erau angajate în industria producătoare de avioane și piese pentru avioane și 393.000 în industria componentelor electronice.

 

 

La fel s-a întâmplat în toate industriile nou create, pe măsură ce invenția era perfecționată, iar costul redus. Se poate afirma cu certitudine că mașinile au dus la sporirea enormă a numărului de locuri de muncă.

Astăzi, populația globului este de patru ori mai numeroasă decât la mijlocul secolului al XVIII-lea, înainte ca Revoluția Industrială să fie efectiv declanșată.

Se poate spune că mașinile au dat naștere acestei populații sporite, fiindcă fără mașini, lumea n-ar fi fost în stare să suporte această creștere.

Prin urmare, se poate spune că trei din patru dintre noi datorăm mașinilor nu numai locul de muncă, ci faptul că trăim.

Totuși, ar fi greșit să considerăm că rezultatul folosirii mașinilor este în primul rând crearea de locuri de muncă. Adevăratul rezultat este creșterea producției, a nivelului de trai, a prosperității economice.

Ideea de a asigură locuri de muncă pentru toată lumea nu este una dintre cele mai strălucite, nici în cea mai primitivă economie. Ocuparea deplină a forței de muncă – cât mai deplină posibil, ocuparea de lungă durată, de rutină, epuizantă – este caracteristică națiunilor înapoiate industrial.

Unde există deja ocupare deplină a forței de muncă, noile mașini, invențiile și descoperirile nu pot asigura noi locuri de muncă decât după ce a trecut suficient timp pentru creșterea populației.

Ceea ce fac mașinile este să aducă o creștere în producție și în nivelul de trai. Aceasta se poate întâmpla în două feluri: realizând bunuri mai ieftine pentru consumatori sau determinând creșterea salariilor ca urmare a sporirii productivității lucrătorilor.

Cu alte cuvinte, fie duc la creșterea salariilor, fie, prin reducerea prețurilor, la creșterea volumului de bunuri și servicii care pot fi cumpărate cu aceiași bani.

 

 

Uneori creșterea salariilor reale se produce pe ambele .

Mulți dintre lucrătorii englezi au trecut prin adevărate tragedii ca urmare a introducerii noilor mașini de filat, una dintre cele mai timpurii invenții ale Revoluției Industriale.

Iar când Joe Smith e concediat ca urmare a introducerii unei noi mașini autorii din epocă scriu: „Fiți atenți la Joe Smith. Nu-l pierdeți niciodată din vedere pe Joe Smith!”

Din păcate, ceea ce fac ei este să-l aibă în vedere doar pe Joe Smith și să uite de Tom Jones, care tocmai a obținut o slujbă în industria care produce noua mașină, și de Ted Brown, ce a fost angajat să lucreze la o astfel de mașină, și de Daisy Miller, care acum își poate cumpăra o haină la jumătate din prețul de ieri.

Și fiindcă se gândesc doar la Joe Smith, sfârșesc prin a susține teorii pline de nonsens. Da, trebuie să-l avem în vedere pe Joe Smith. A fost înlăturat din slujbă de noua mașină. Poate va reuși să obțină curând altă slujbă, chiar mai bună .

Este însă posibil ca el să-și fi închinat mulți ani din viață calificării și perfecționării într-o anumită meserie pentru care nu mai există cerere pe piață. A pierdut investiția în propria persoană, în calificarea lui învechită, la fel cum fostul patron și-a pierdut, poate, propria investiție în mașinile depășite sau în procesele tehnologice dintr-o dată uzate moral.

El era muncitor calificat și era plătit ca atare. Acum a devenit, din nou, peste noapte, un muncitor necalificat și poate pretinde, pentru moment, numai salariul corespunzător unui muncitor necalificat, fiindcă nu mai este nevoie de calificarea pe care o avea.

Nu putem și nu trebuie să-l uităm pe Joe Smith. El reprezintă una dintre dramele individuale care însoțesc aproape toate progresele industriale și economice. Dacă ar fi să ne întrebăm ce anume se va întâmpla cu Joe Smith – dacă ar trebui să-l lăsăm să se adapteze singur, să-i plătim o indemnizație de concediere sau să-i dăm un ajutor de șomaj, să-l concediem sau să-l instruim pe banii guvernului pentru o altă slujba – ar însemna să depășim limitele situației pe care încercăm să o ilustrăm.

 

 

Aș vrea să adaug la acest text, până la acest punct tributar lui Henry Hazlitt, ideea pe care am mai notat-o la un moment dat, într-o serie de articole, că într-o economie, cum e cea românească, care și-a corelat cadrul legislativ cu cel comunitar, aplicarea salariului minim pentru munca prestată de roboți, însoțită de plata impozitului pe venit și a contribuțiilor aferente, precum și de taxe pe proprietate și de mediu, este compatibilă cu stadiul de dezvoltare al unei Uniuni Europene ce merge pe mâna economiei sociale de piață.

Dar am uitat să menționez că atunci când am spus aceste lucruri mă antrenam pentru o nouă specie literară: romanul SF economic.

Se vede însă că, până la urmă, cineva vrea să transforme science fiction-ul în realitate, fiindcă nici n-am terminat bine de zis că Parlamentul European și-a exprimat dorința ca roboții să fie considerați „persoane electronice“, iar companiile care îi angajează să achite contribuții sociale pentru aceștia, având în vedere distorsiunile pe piața muncii pe care folosirea lor le-ar putea provoca.

În fine, după toate aceste “provocări” am stat şi m-am gândit mai bine şi mi-am reamintit un alt text în care observam că e greu ca roboţii să se substituie creierului uman. Pot să depăşească puterea de calcul a oamenilor, dar, în definitiv, pe ei cine-i programează?!

Haideţi să vedem cum procedează roboţii în momentul de faţă. Verifică toate variantele până identifică soluţia. Nu manifestă inspiraţie, creativitate, ci muncesc până găsesc rezultatul. Robotul pare un prost harnic. Deoarece oamenii inteligenţi ţin opţiuni deschise. Şi, când apare o problemă, reacţionează, capacitează creativ resursele deţinute şi o rezolvă.

Pentru ca un robot să ajungă la performanţele creierului uman e nevoie să fie cuantic. Un fel de Stephen Hawking, căruia i se captează semnalele de pe cortex. Roboţii pot câştiga partide de şah în faţa campionilor, ca Deep Blue cu Garry Kasparov, dar n-au capacitatea să revoluţioneze apărarea siciliană, precum marele maestru internaţional. Ei vor procesa mai rapid datele furnizate de programator, însă nu vor inventa nimic.

Aşadar, oricât s-ar crede IT-iştii Dumnezei, ei nu pot stabili la robot decât un algoritm, cel care l-a făcut pe Murphy să exclame: Fereşte-te de proştii harnici! Vă închipuiţi ce tragedie ar fi dacă roboţii s-ar apuca să aplice strict, fără imaginaţie, şi fără să crâcnescă reglementările strâmbe ale politicienilor?

Bine totuşi că savanţii şi inginerii de vârf sunt încrezători în capacitatea lor de a programa maşini cu inteligenţă artificială să fie stăpâni de sclavi îngăduitori, informează The Onion.

Potrivit portalului, membri ai Asociaţiei pentru Promovarea Inteligenţei Artificiale (AAAI) au încercat să-i asigure pe critici că oamenii pot crea maşini care, în  ciuda capacităţii lor de calcul aproape nelimitate, vor da dovadă de un minimum de compasiune după ce preiau controlul total asupra civilizaţiei.

 

 

Dar asta nu-l opreşte pe Hawking să spună că miniaturizarea va mări puterea de calcul a roboţilor peste nivelul creierului uman, ceea ce îi va face pe oameni să-şi piardă locurile de muncă.

O declaraţie în favoarea încetinirii răspândirii automatizării şi finanţarea altor tipuri de locuri de muncă pentru oameni regăsim şi la cel mai bogat om din lume, Bill Gates: „În prezent, un muncitor care prestează, să zicem, activitate în valoare de 50.000 de dolari într-o fabrică, acest venit este impozitat. Dacă un robot face acelaşi lucru, te-ai aştepta să fie taxat într-o manieră similară. Nu cred că firmele care folosesc roboţi vor fi indignate de această taxă”.

Nu e chiar o surpriză legătura „trainică“ între corporatism și socialism. De fapt, e o regulă verificată de-a lungul istoriei: capitaliștii devin socialiști pe măsură ce-și extind și-și consolidează businessul. În perioada romantică a revoluției informatice din Silicon Valley, pe un calculator IBM, programele erau compatibile indiferent dacă aveai un model 286 sau 486.

Astăzi, Windows 10 nu merge pe orice configurație. Dacă îl vrei, ești obligat să-ți schimbi și hardul, și softul. Mai mult, dacă nu faci update-urile cerute de producător, constați că nu-ți mai merge sistemul.

Practic, upgradarea a devenit o obligație, nu mai e o opțiune liberă a clientului. Dacă vrei să rămâi la Windows XP, n-ai cum, pentru că nu mai există drivere. Clienților li se încalcă libertatea de alegere. Socialismul informatic a înlocuit capitalismul informatic.

Iar cea mai importantă problemă ce trebuie pusă pe tapet cu subiect şi predicat este că maşinile au fost mereu învinuite de şomaj de-a lungul istoriei.

La început, saboţii olandezi şi francezi blocau războaiele de ţesut, ceea ce a consacrat termenul de sabotaj, şi cam în aceeaşi perioadă luddiţii englezi incendiau casele şi îi ameninţau pe inventatori cu moartea. Apoi, în anii ’30, filmul Timpuri Noi al lui Chaplin reprezintă dovada că maşinile sunt din nou învinuite pentru pierderea locurilor de muncă.

Recent, presa din România plângea pe umărul muncitorilor sindicalizaţi de la Dacia că vor fi înlocuiţi cu roboţii. Și totodată trebuie readuse aminte spusele “colegului” lui Marx, Engels, că: “Proletariatul a luat fiinţă în urma introducerii maşinilor”, ori cele ale lui Eleanor Roosevelt conform cărora „am atins astăzi punctul în care echipamentele cu productivitate mare înseamnă ceva bun doar dacă nu aruncă pe drumuri lucrătorii”.

 

 

Dar indiferent de ceea ce spun marxiştii, fabianiştii şi ecologiştii, fabricanţii cresc productivitatea cu ajutorul utilajelor mai performante şi profiturile suplimentare obţinute merg în trei direcţii: capitalizarea propriei firme, investiţii în alte domenii ori majorarea consumului fabricantului.

Indiferent de variantă, resursele obţinute permit creşterea gradului de ocupare. Şi apoi, ca urmare a sporului de productivitate, fie se măresc salariile, fie se reduce preţul bunurilor cumpărate, ceea ce echivalează cu un avans al nivelului de trai.

Însă aceste lucruri pozitive se întâmplă dacă nu intervine statul. Dacă el impune pe timp de pace taxe ca în vreme de război, şi acestea induc şi impredictibilitate mediului de afaceri,  pentru că se modifică permanent, nu se mai poate discuta de prosperitate la nivelul individului.

O a doua chestiune este că statul pretinde să fie partener de afaceri al firmelor şi le ia un procentaj din profit, chiar dacă nu investește nimic.

Şi ce ne facem că cele mai importante companii în loc să majoreze productivitate contribuind la o a doua Revoluţie Industrială, oferă pieţelor, pe post de progres tehnic, nişte “jucării”, numite smartphones?

Astfel, inovaţia nu e destinată avansului tehnologic, ci divertismentului. Ceea ce înseamnă că piaţa preferă produse cu care să-şi trateze frustrările provocate de politicienii şi birocraţii ce o împovărează fiscal.

Din câte se observă a apărut o nişă de piaţă care întreţine prostia, deoarece aceia care folosesc telefonul mobil îl mai utilizează doar marginal pentru scopul în care a fost creat: comunicarea.

În ciuda denumirii, telefonul ajunge să aibă mai multe facilităţi pentru altceva, care, de facto, generează izolare.

Iar vulnerabilitatea tot mai mare a tinerilor faţă de acest autism social indus tehnologic nu poate avea altă explicaţie decât degradarea procesului educaţional, atât în şcoală, cât şi în familie.

Serie de articole apărute inițial în Blogu’ lui Bălan, Curs de reformare, Jurnalul sau Biz.