Două treimi din exploataţiile agricole româneşti produc numai pentru propriul consum, în vreme ce în Ungaria procentajul scade sub jumătate, iar în Polonia şi Cehia ajunge la o treime.

Asta le permite ungurilor, cehilor şi polonezilor să susţină că agricultura lor e conectată la economia de piaţă, pentru că produsele sunt destinate în principal comercializării, nu autoconsumului.

De aceea, Ungaria reprezintă una dintre cele mai importante surse de deficit comercial a României – productivitatea îi permite să genereze o ofertă substanţială de mărfuri agroalimentare.

Iar importurile de carne de porc din Polonia – principala materie primă folosită de procesatori pentru mezelurile româneşti – arată că mediul economic de la noi nu permite investiţiilor să se îndrepte spre zonele deficitare, cum ar fi un combinat zootehnic integrat.

Dar mai importante decât consideraţiile despre ţările care produc atât de mult încât pot să le ofere şi altora, sunt calculele privind autoconsumul.

În prima parte a anilor 2000, acesta contribuia, alături de economia subterană, cam la o treime din creşterea PIB.

Totuşi românii nu se hrănesc cu PIB, ci cu lapte-carne-ouă. Cât din aceste produse sunt achiziţionate de pe piaţă şi cât provin din producţia proprie?

Scăzând cumpărările de produse alimentare de bază din totalul consumului, autoconsumul reprezenta în anul 2014 următoarele procentaje: jumătate din cantitatea de ouă, 40% din cea de legume şi băuturi alcoolice, aproape o treime din cea de fructe, lapte, brânzeturi şi carne, un sfert din cea de fructe.

Ceea ce merită remarcat însă este că autoconsumul e mare şi la oraş. Astfel o treime din cantitatea de băuturi alcoolice, un sfert din cea de legume şi ouă, 17% din cea de carne, 15% din cea de fructe şi din cea de lapte şi brânzeturi este realizată în propria gospodărie urbană.

Să înţelegem că oamenii cresc vaci, oi şi capre în garaje, porci şi iepuri în boxe şi găini şi gâşte pe balcon, acolo unde dau drumul din când în când şi la cazanul de ţuică? Nu, nicidecum. Aţi traversat vreodată cu maşina comune mai răsărite şi la un moment dat v-a surprins un indicator pe care scria că de fapt treceţi printr-un oraş? Ei bine, din 320 de oraşe câte are România, peste 50 sunt comunele ridicate la rangul de urbe după anul 2000, într-un exerciţiu de mare curaj având în vedere scăderea populaţiei României, opusă concentrării.

Pentru ca o comună să aspire la rangul de oraş trebuie să aibă cel puţin 5.000 de locuitori, să îndeplinească o serie de condiţii privind infrastructura, şcolile şi alte spaţii edilitare, mergând până la obligativitatea ca minimum trei sferturi din populaţie să nu fie angrenată în agricultură.

Din păcate, multe dintre comunele ridicate la rangul de oraş nu întrunesc aceste condiţii. Astfel se ajunge ca o cantitate semnificativă  din produsele alimentare de bază consumate în mediul urban să nu provină din comerţ, ci să fie produse în gospodărie.

Ca să rezumăm, România e de fapt mult mai rurală decât consemnează ultimul recensământ al populaţiei, care relevă că raportul oraş-sat e de 53%-47%.

De pildă, minerii care s-au întors din orăşelele bazinului Petroşani au observat cu stupoare că localitatea lor rurală din Moldova s-a transformat în oraş la puţin timp după întoarcerea lor, însă micile localităţi urbane de unde au plecat n-au devenit comune. Deşi nici aceste artificii nu sunt în măsură să oprească statisticile să releve că sunt regiuni întregi unde populaţia rurală e majoritară.

Este vorba de Moldova, Muntenia şi Oltenia – zone care conduc autoritar şi la numărul de exploataţii agricole, cele mai multe de subzistenţă.

Totuşi, nu acesta a fost neapărat obiectivul urmărit – populaţia urbană să rămână majoritară – , ci, mai degrabă, extinderea personalului din primării cu oameni de încredere ai baronilor locali, ocazie cu care puterea acestora din urmă a crescut, în paralel cu dependenţa politicienilor de aceştia, în special în perioada alegerilor.

Şi, în definitiv, nici chiar asta n-ar fi o problemă de nedepăşit dacă agricultura ar genera un surplus stabil de mărfuri, precum în Slovenia, ţară unde doar 51% dintre locuitori trăiesc în oraşe.

În urmă cu două decenii şi jumătate, conducerea postcomunistă a ţării a moştenit o economie decapitalizată, care avea nevoie de investiţii străine masive pentru a putea păstra întreaga forţă de muncă angajată la acel moment. Dar, în loc să favorizeze mediul de afaceri pentru a atrage cât mai mulţi investitori care să creeze locuri de muncă, politicienii au preferat să deghizeze şomerii în pensionari, până s-a ajuns ca o treime din populaţie să beneficieze de acest statut.

Apoi oamenii au migrat în comunele şi satele de unde au venit. După industrializarea forţată din perioada comunistă, care a mutat milioane de oameni de la sat la oraş, a urmat un deceniu de migraţie inversă.

Ruralizarea populaţiei nu este deloc pe gustul investitorilor. În Estonia primele zece oraşe concentrează 55% din populaţia ţării, ceea ce face să fi atras mai mulţi bani din străinătate decât Letonia (unde ponderea populaţiei oraşelor mai răsărite în total este de 53%) şi Lituania (43,5%).

În Ungaria, primele zece aşezări urbane înglobează 39% din locuitorii ţării şi asta face să se bucure mai mult de atenţia întreprinzătorilor din afară în comparaţie cu Cehia (26%) sau Slovacia (24%).

La noi primele zece municipii – de la Bucureşti, până la Brăila – deţin doar 20% din populaţia ţării. Suntem mai aproape de ruşi (16,5%), decât majoritatea esticilor care au intrat în UE.

Poate că asta e cauza pentru care s-au adunat mai multe investiţii ca la noi până şi pe cap de bulgar (vecinii de la Dunăre au o treime din populaţie în primele zece oraşe).

Însă exemplele nu trebuie să se oprească la Europa de Est. Vestitele aglomerări urbane de pe coastele Statelor Unite, din zona Marilor Lacuri ori din Golful Mexic pot fi unul dintre motivele pentru care PIB-ul american (calculat la paritatea puterii de cumpărare) se situează în vecinătatea celui european, deşi UE-28 are o populaţie cu 50% mai mare.

Iar înăuntrul Uniunii, ţările nordice, în special Finlanda, conduc în topul competitivităţii, pentru că au o populaţie mică, dar concentrată în câteva oraşe.

Concluzia e clară: investitorii sunt atraşi de pieţe mari, unde îşi pot plasa cu uşurinţă mărfurile sau de unde îşi pot alege forţa de muncă. Bucureştiul e cea mai mare piaţă. De asta s-au repezit aici bancherii să împrumute, reţelele de magazine să investească şi constructorii să ridice clădiri.

Din nefericire, Bucureştiul e singular şi nici el nu mai e oraşul de două milioane de locuitori de la începutul anilor ’90.

Ce să mai discutăm de cel denumit în urmă cu cinci cincinale al doilea oraş industrial al ţării, Braşov, care, în 1992, avea 324.000 de locuitori, dar care a pierdut – în special ca urmare a plecării muncitorilor moldoveni care lucrau pe platforma industrială –  aproape un sfert din populaţie.

Şi atunci când pieţele devin mai mici, „erodate” de procesul de ruralizare, investiţiile se reduc şi dezvoltarea se încetineşte.

O versiune a acestui articol a apărut şi în Profit.ro