Întrebare existențială: de ce refugiații aleg, de pildă, Germania și nu se gândesc să ajungă în Elveția? Radio Erevan are răspunsul: în Elveția nu se ascultă manele. De ce? Pentru că e țară neutră. Și ce dacă? Dacă e neutră, n-are “dujmani”.

Pamfletul nu caută adevărul, îl expune prin paradox. Și paradoxul e acesta: o glumă cu refugiați și manele spune mai mult despre Europa decât toate rapoartele Comisiei. Manelele nu-s doar cântece de dragoste. Ele devin coloana sonoră a tranziției. 

DEX-ul oferă o definiție seacă: „cântec de dragoste cu melodie duioasă și tărăgănată, caracteristic popoarelor orientale”. Realitatea e alta. România trăiește sub manele pentru că trăiește sub reguli tribale. Clanurile decid, instituțiile mimează. Constituția e decor, ginta e lege. Republica seamănă mai degrabă cu o jamahirie balcanică. Manelizarea nu e muzicală, e existențială. Emoția ia locul rațiunii. Spectacolul ia locul instituției. Improvizația ia locul meritului.

Șahul pare opusul. Rațiune pură, ordine geometrică, strategie rece. Și totuși, chiar aici, unde regulile sunt transparente, există convenția suspectă: albul mută primul. De ce? Pentru că așa se stabilește la New York, în 1889. Atât. Dar simbolul rămâne. Albul are inițiativa, pornește jocul, dictează ritmul. Negrul reacționează, recuperează, răspunde. Nu e conspirație, dar e imaginea fidelă a unei istorii sociale: cei privilegiați au startul, ceilalți aleargă din urmă. Cum ar fi dacă negrul ar muta primul? Sau dacă am da cu banul? Imediat apare cineva să spună: „Nu strica tradiția!”.

Tenisul se numește „sportul alb”. Pentru că la Wimbledon echipamentul trebuie să fie imaculat. 

Agatha Christie completează tabloul. În 1939 publică Ten Little Niggers. Titlu acceptabil pentru Anglia interbelică. Astăzi – de neimaginat. Cartea se retipărește ca And Then There Were None. În Franța apare ca Dix Petits Soldats. Unii se plâng: „Se pierde autenticitatea”. 

Toate aceste convenții se leagă. Albul mută primul. Tenisul e sport alb. „Negrii mititei” dispar unul câte unul. România cântă manele și trăiește după legi nescrise. Nu sunt conspirații, ci detalii adunate în timp. Reflexe istorice, simboluri care se fixează, reguli care devin „naturale”. Întrebarea e: ce facem cu ele?

Dacă propui ca negrul să mute primul, ești ridiculizat. Dacă spui că tenisul e exclusivist, ți se răspunde că e doar infrastructură. Dacă amintești titlul original al Agathei Christie, ești acuzat că faci reclamă segregării. Dacă spui că manelele exprimă degradarea instituțională, ți se răspunde că sunt doar muzică de petrecere. Așa funcționează corectitudinea politică. O încercare disperată de a păstra aparențele curate. 

Saul Bellow, laureatul Nobel pentru literatură, surprinde asta în romanele lui. Din Iarna decanului și Ravelstein răzbate nevoia de educație solidă. În Herzog sau Darul lui Humboldt se simte aceeași pledoarie. Bellow și Allan Bloom, colegul său de la Universitatea din Chicago, cer o educație multidisciplinară pentru cei talentați. Critică multiculturalismul, văzut ca un paravan în fața crizei spiritului american. The Closing of the American Mind, cartea lui Bloom, apare la sugestia lui Bellow. Și totuși, când se propune la Chicago o stradă cu numele scriitorului, refuzurile curg. Într-un târziu, un singur bloc primește numele Saul Bellow Way. Atât s-a putut! Corectitudinea politică își arată limitele.

În loc să discuți serios de ce mută albul primul, spui „tradiție”. În loc să întrebi de ce tenisul a fost sport de cluburi elitiste, spui „fair-play”. În loc să confrunți titlul Agathei Christie, îl schimbi și gata. În loc să analizezi critic multiculturalismul, îl reduci la lozinci. Și în loc să vezi manelele ca simptom social, le lași la cheremul nunților și botezurilor. Corectitudinea politică e mănușa albă pusă pe gunoiul vechi. Îți permite să-l ții fără să te murdărești, dar mirosul nu dispare. Într-o lume obsedată de imagini curate, totul se joacă pe suprafață. Poate că refugiații aleg Germania pentru șansele mai mari. Poate că Elveția, neutră, nu atrage pe nimeni. Dar, dincolo de geopolitică, rămâne metafora Radio Erevan: fiecare cultură are muzica ei de fundal. România trăiește pe manele. Iar șahul, tenisul și romanele polițiste nu sunt doar divertisment. Sunt oglinzi ale unei lumi care își maschează ierarhiile prin convenții.

Cine mută primul? Cine intră pe teren? Cine e pomenit în titlu? Cine cântă ce cântec? Întrebările incomode rămân.

Radio Erevan are ultimul cuvânt:
Întrebare: Ce este corectitudinea politică?
Răspuns: E ca atunci când apuci gunoiul cu mănuși albe. Poți să-l ții fără să te murdărești, dar mirosul tot nu dispare.Ba nu Radio Erevan, ci Agatha Christie. Oamenii citesc romane polițiste, fiindcă în viața reală problemele fie sunt încărcate cu prea multă corectitudine politică, fie-s de nerezolvat.