Dumitru Solomon povestește într-o microschiță cum, pe la sfârșitul anilor ’70, un regizor, un compozitor și un inginer de sunet au cerut unui textier elaborarea unor versuri pentru o piesă muzicală care să fie inclusă într-un film.

Textierul – om cu experiența câtorva festivaluri de muzică ușoară la malul mării – își umezește buzele cu vârful limbii și citește emoționat :

Ești frumoasă ca un soare,
Ești frumoasă ca o mare,
Mai frumoasă ca oricând,
În privire și în gând,
Te iubesc,
Te iubesc,
Frumoasa mea,
Iubita mea,
Dragostea mea.

Urmează un minut și jumătate de liniște.

– Merge, vorbește compozitorul. E clar, scurt, la obiect.

– Pentru un film pe ecran lat, aș fi vrut ceva mai mult, mormăie plictisit regizorul.

Inginerul de sunet bate nervos cu degetele în masă într-un ritm foarte viu:

– Și eu aș fi preferat ceva mai mult. Și mai original.

– Mai adăugăm niște “la, la, la” în completare! descoperă soluția compozitorul.

Regizorul se face roșu-vânat, ca întotdeauna când nu e înțeles de contemporani:

– Nu m-am referit la lungime!

– Cum ar trebui să fie? Întreabă, cu creionul în mână, textierul.

– Bun.

Regizorul se ridică decis, urmat de toți ceilalți factori artistici.

– Mâine trebuie să am textul, că încep înregistrarea muzicii.

A doua zi, textierul dădu lectură, cu o voce sigură, următorului text:

Ești frumoasă ca un soare,
Ești frumoasă ca o mare,
Mai frumoasă ca oricând,
În privire și în gând,
Te iubesc,
Te iubesc,
Frumoasa mea,
Iubita mea,
Dragostea mea.
Te cânt în cântec și în grai,
Frumoasă zi de unu mai.

Cei trei îl privesc năuciți. Dar nici unul nu are vreo obiecție.

Din motive tehnice (îmbolnăvirea inginerului de sunet), cântecul care evidențiază importanța zilei muncii n-a mai intrat în film. În schimb a fost premiat la un festival de muzică ușoară.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *