Hitler, deși a pierdut cel de-al Doilea Război Mondial, dacă ne uităm în jur, se observă că, de fapt, l-a câștigat.
El s-a ghidat după dictonul latin divide et impera pentru a determina serviciile secrete germane să se suspecteze reciproc și a apelat la prozelitismul sectar în scopul formatării educaționale a poporului său.
Mai grav este că aceste elemente sunt prezente acum nu doar în viața socială a Europei, ci a întregii lumi. Trăim în plină epocă de îndobitocire a populației, ca urmare a subminării elementului educațional, dar și a capacității de reacție, prin intermediul unor organizații sociale, ce polarizează interese divergente cu scopul de a consuma energia societății în false bătălii.
Și cei care ar trebui să-i apere pe cetățeni sunt ei înșiși angajați în aceste lupte. Pentru a vă da seama că fondul descris este asemănător până la confuzie și cum poate fi folosită lipsa de educație e suficient să studiați istoria celui de-al Treilea Reich. Veți vedea cât de simplu creează premisele pentru manipulare educația precară.
Sunt tentat să închei articolul cu “Heil Hitler!” ca să-l termin cât mai emoțional, după cum recomandă specialiștii în marketing. Nu e nevoie însă să spun eu asta fiindcă führerul trăiește mai departe prin modul în care funcționează cei ce l-au învins.
Aceia care au uitat de ce au făcut-o, fiindcă, de fapt, fie le place, fie le folosește comportamentul discreționar pe care și l-au însușit de la Adolf Hitler.
Filosoful german Immanuel Kant zicea că “un popor fără cultură e uşor de manipulat”. Un alt neamţ avea însă obiceiul să meargă pe mâna dramaturgiei naziste care formula mesajul: “Când aud de cultură îmi vine să pun mâna pe pistol”. Avea şi de ce. El era ministrul naţional – socialist al Propagandei, Joseph Gobbeles, cel care îndemna batalioanele SS să pună literatura pe foc în pieţele publice.
În asentimentul propagandistului nazist era liderul comunist chinez Mao Zedong care îşi avertiza poporul: “Să citeşti prea multe cărţi poate fi dăunător”. Asta ca să avem o explicaţie de ce seamănă ca două picături de apă curentele colectiviste ce doreau prin spălări repetate pe creier să obţină Omul Nou. Conducătorul legionar Corneliu Zelea Codreanu considera că “în acest om nou va trebui să învieze toate virtuţile sufletului omenesc”. Iar secretarul general al CC al PCR Nicolae Ceauşescu vorbea de “punerea pe picioare a activităţilor ideologice, politice şi educaţionale menite să creeze Omul Nou”. Şi adăuga că “intenţionăm să perfecţionăm cel mai nobil produs al naturii: omul, creatorul a tot ceea ce există în societate”.
Aşadar iată ce-l încurca pe Goebbels la oameni, educaţia. Doar oamenii cu o cultură precară pot fi încolonaţi. Problemă pe care o avea şi Mao, pentru că şi el îşi dădea seama că-s greu de manipulat persoanele citite şi atunci a pus bazele “revoluţiei culturale”.
Ajungând în zilele noastre nu trebuie să ne mire când vedem cultura în cădere liberă. Problemă cu care se confruntă şi instituţia ce promovează dezbaterea de idei: presa scrisă. Soarta ei pare pecetluită în condiţiile în care politicul dictează din ce în ce mai mult economicului ca în comunism şi în fascism. În locul ziarelor se impun televiziunile, ca un autentic mijloc de propagandă. Şi sigur că cele spuse sunt valabile pentru întreaga Uniune Europeană, nu doar pentru România, fiindcă se pare că niciun politician european nu mai suportă să fie criticat.
E exact ce şi-a dorit Goebbels sau ceea ce a sugerat Kant – cu 150 de ani înainte – că ar fi bine de evitat. Anticipaţiile sunt ancorate cu dogme şi sloganuri. Iar faptul că propaganda e făcută de PR-işti, care promovează produse de monopol, sau de prezentatori TV, ce încearcă să le inoculeze oamenilor idei de bine venite de la politicieni, intenţia e aceeaşi. Desfiinţarea capitalismului competitiv, ca sistem al libertăţii economice şi condiţie necesară pentru libertatea politică.
Din păcate însă, ceea ce fac politicienii are o mare doză de risc. Într-o lume în care presa scrisă nu mai mijloceşte dialogul social şi, implicit, nimic nu mai stăvileşte deciziile aberante ale oamenilor politici, încrederea în aceştia se va eroda exponenţial. Şi astfel se va ajunge la mişcări violente împotriva totalitarismul. Exact ca în pelicula V for Vendetta.
Vreau totuşi să mă întorc la Adolf Hitler, pentru a vedea mai bine „Planul”. El se exprima în Mein Kampf în favoarea pan-germanismului – unirea tuturor teritoriilor germane – şi asigurarea în Europa de Est a unui „spaţiu vital” german. Aceste idei nu-i aparţin însă, de fapt, lui Hitler, ci liderului şcolii germane de geopolitică, Karl Haushofer. El aprecia că geografia lumii s-a configurat sub forma unor pan-organisme: Pan-Europa, care spera să devină germană, Eurafrica (zona mediteraneeană şi nordul Africii), ce urma să intre sub controlul Pan-Europei, Pan-Rusia, Pan-Pacific, Pan-America şi Pan-Islam. În condiţiile în care Marea Britanie şi SUA dominau lumea occidentală, Haushofer considera că doar o alianţă a Germaniei cu Rusia îi putea asigura supravieţuirea ca mare putere.
Uniunea Europeană seamănă frapant cu „schiţa” lui Haushofer. După ce Germania a devenit liderul Pan-Europei, şi-a asigurat „spaţiul vital” în Europa de Est, controlează bazinul mediteraneean şi vizează extinderea UE în nordul Africii. Relaţia dintre Germania şi Rusia aduce clar cu o alianţă, iar Marea Britanie – unde au loc trei sferturi din tranzacţiile financiare din Europa – a cerut Brexit.
Germaniei însă nu-i pasă de opoziţia anglo-saxonilor, din moment ce Merkel sa vorbit de un stat federal european şi o Comisie Europeană ce se va transforma în guvern.
Fostul preşedinte ceh Václav Klaus, avertiza în „The Sunday Telegraph” că ofensiva pentru o Uniune Europeană federală, cu proprie conducere şi armată, e „faza finală” a distrugerii democraţiei şi a statului-naţiune.
În cartea sa, „Europe: The Shattering of Illusions”, Klaus susţine că „elitele politice au ştiut întotdeauna că trecerea în procesul decizional de la nivel naţional la nivel supranaţional slăbeşte mecanismele democratice tradiţionale (care sunt inseparabile de existenţa statului-naţiune), iar acest lucru creşte puterea lor într-un mod radical”. Klaus subliniază că „autorii conceptului de integrare europeană au reuşit să scurtcircuiteze minţile oamenilor, făcând o legătură între naţionalismul agresiv al lui Hitler şi statul-naţiune tradiţional, ceea ce pune în discuţie existenţa statelor naţionale, în general”.