“Toți suntem keynesieni acum” a devenit evident după ce intervenționismul de stat în economie a atins niveluri greu de imaginat în context pandemic și post-pandemic. Dar tocmai de aceea e important să vedem cum a ajuns keynesianismul să reprezinte “ortodoxia absolută” a status quo-ului politico-economic contemporan.

Recitind “Keynes, Omul”, a lui Murray Newton Rothbard, explicația succesului economistului britanic e că le-a dat tuturor elitelor de la putere ceea ce și-au dorit: politicieni, tehnocrați, intelectuali “de curte”, bancheri și mari corporații. Keynes a ajuns la putere oferind puterii instrumente de consolidare și justificări în fața opiniei publice cu privire la utilizarea lor în scopul promovării binelui comun.

“El poseda inteligența tactică de a camufla vechile erori etatiste și inflaționiste printr-un jargon modern, prezentându-le drept ultimele descoperiri ale științei economice. De aceea, era capabil să țină pasul cu valul imens al etatismului și socialismului, al economiilor planificate centralizat. Keynes a eliminat vechiul rol al teoriei economice ca mijloc de perturbare a planurilor inflaționiste și etatiste, conducând o nouă generație de economiști spre putere în lumea academică”, scria Rothbard.

În sfârșit, poate cel mai spectaculos diagnostic pus de Rothbard lui Keynes e “ura de clasă” pe care acesta o manifesta față de burghezie, similară sub multe aspecte cu cea a socialiștilor, însă dintr-o condiție diametral opusă celei de proletar, cea de feudal, de aristocrat wannabe. Ură care a reprezentat motorul multora dintre erorile sale fundamentale: “(…) există un subgrup de consumatori, o problemă eternă pentru umanitate: nesuferiții de burghezi care economisesc, practicanții solidelor virtuți puritane ale economisirii și chibzuinței, pe care Keynes, aspirantul la clasa aristocratică, i-a disprețuit toată viața. (…) Însă Keynes, printr-un exercițiu de prestidigitație, a negat legătura evidentă între economii și investiții, susținând că, dimpotrivă, între acestea nu există nici un fel de relații. De fapt, susține el, economisirea reprezintă o frână pentru sistem: «drenează» fluxul curent de cheltuieli, generând, astfel, recesiune și șomaj. De aceea, Keynes a fost în stare să condamne economisirea, la fel cum făcuse Mandeville la începutul secolului al XVIII-lea.”

Dar poate că cea mai bună concluzie despre el o trage însuși Keynes: „Dobânda de astăzi nu răsplătește niciun sacrificiu autentic, după cum se întâmplă și în cazul rentei. Deținătorul de capital o poate obține deoarece capitalul e limitat, la fel ca terenul proprietarului de pământ Dar, deși pot exista motive intrinseci pentru deficitul de pământ, nu există pentru cel de capital.” Prin urmare, „am putea urmări în practică … o creștere a volumului de capital până când acesta încetează să fie rar, astfel încât investitorul fără funcționalitate [rentierul] să nu mai primească bonus”

Un economist contemporan remarca faptul că “până la Marea Criză din 1929-1933 se considera (pe bună dreptate) că toate crizele sunt răsplata pentru excesele acumulate în trecut şi că vinovaţii de excese (bancheri, industriaşi, dar şi publicul naiv care s-a aruncat în excese bursiere sau imobiliare) trebuie să plătească.

Până pe la mijlocul anilor 30 ai secolului trecut, această viziune morală asupra economiei a fost larg/unanim acceptată. Keynes a revoluţionat gândirea, pretinzând că problema nu este una morală, ci una de ordin tehnic. El a negat cu vehemenţă ideea că recesiunile ar fi pedeapsa inevitabilă şi corecţia aplicată societăţii pentru risipă, imprudenţă şi lăcomie. Mai degrabă decât să se concentreze pe limitarea boom-urilor, el s-a concentrat pe limitarea recesiunilor şi pe crearea unui iluzoriu univers fără suferinţă.

Problema este că învăţătura lui Keynes, fiind atât de convenabilă politic, a făcut o mulţime de prozeliţi. Guvernele lumii şi marile bănci centrale au astăzi în rândurile lor o mulţime de keynesieni, care îşi imaginează că pot absolvi lumea de păcate prin politici care să garanteze creşterea veşnică. Iar cei care demască această ficţiune sunt catalogaţi imediat ca reacţionari şi indezirabili.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *