De ce am senzația persistentă că muzica rock a anilor ‘60-‘70 era infinit mai vie, mai autentică, mai liberă și mai inovativă decât cea din ziua de astăzi? “Vârsta e de vină”, îmi veți spune, bineînțeles, “vârsta care proiectează o aură nostalgică peste trecut și îl face preferabil prezentului”.
Deși sunt conștient de acest fenomen, totuși nu mă pot împiedica să nu trepidez când ascult “Satisfaction” a celor de la Rolling Stones, “Whole Lotta Love” – Led Zeppelin sau “Subterranean Homesick Blues” a lui Bob Dylan. Pentru ca după aceea muzica zilei de azi să-mi lase un gust persistent de artificial, inautentic, prea căutat, prea “industrial” și prea aseptic. Nu e o muzică proastă sau dezagreabilă. Dar îi lipsește esențialul!
După care stau și mă gândesc că muzica nu poate fi altfel decât societatea care o generează. Iar din acest punct de vedere, risc să afirm că muzica a involuat din anii ‘60 încoace în aceeași măsură și în același fel în care a involuat și libertatea. America acelor ani era, încă, în bună măsură, o societate liberă, chiar dacă se distingeau deja limpede germenii viitoarei etatizări și corporatizări, inclusiv sub aspectul militarizării. Iar muzica era parte a contraculturii care încerca să se opună acestor forme de involuție a libertății, în pofida retoricii hippie, de multe ori socialistă și new age.
Pentru că oricât de socialiști și anticapitaliști se afișau muzicienii epocii, carierele lor manifestă esența unui capitalism mai pur și mai autentic decât cel de azi, în care barierele legislative impuse de stat, inclusiv cele legate de “drepturi de proprietate intelectuală”, îi feresc pe artiștii și afaceriștii consacrați de concurența noilor veniți și de faliment. În anii ‘60 era mult mai ușor să ajungi în vârf și, în egală măsură, să te prăbușești. Artiștii erau, în același timp, mai liberi și mai puțin protejați față de evoluțiile pieței și capriciile publicului. La fel și impresarii și organizatorii de concerte.
Și, ca întotdeauna, inflația de reglementări și deflația de libertate se exprimă cel mai bine în formă monetară. La marele festival de la Woodstock din 1969, abonamentul pe 3 zile a costat 18 dolari. Abonamentul tot pe 3 zile la ediția din 2024 al celui mai în vogă festival contemporan, cel de la Coachella, costă 746 de dolari!
În paralel, toată lumea e înnebunită după cântatul în franciză. Concursurile de karaoke televizate zici că funcţionează tot pe modelul corporațiilor care comandă marfă din China. Problema pe care o are însă rețeta corporatistă e că produsul care se mută din voce-n voce nu se mai „fabrică”. Asistăm la concursuri de imitație, nu de creație. Coveriştii nu riscă să devină un alt Hendrix, Joplin sau Morrison. Chiar dacă atunci când te axezi pe produse “generice” e greu să obţii prima de succes menită să-ţi asigure independența. Se poate înțelege că francizele, în orice formă, nu te îmbogăţesc? Că tributul implică o formă de vasalitate?
Creativitatea – din păcate – e înlocuită cu amintirea ei, afişată cu mult marketing corporatist. Iar într-o lume dominată de rețete corporatiste, ce substituie modul original de a face lucruri și educația adevărată cu disciplina, se vede că nu mai vine nimic din urmă. Puținele trupe din care mai răzbate autenticul umplu până la refuz stadioanele. Pe vremuri ele cântau în teatre. Adică, erau multe trupe originale și un public ceva mai selectiv, care încerca să se „încarce” cultural de la mai multe surse şi câştigurile erau asigurate din vânzările de bilete. Acum sunt puține și aleargă „consumatorii” după „furnizori”, invers decât se întâmpla în capitalismul clasic, iar veniturile se obţin din drepturi de autor ce depăşesc viaţa acestora, deci se şi moştenesc.
Numai cine nu vrea nu observă că trupele la care se raportează planeta, de la la AC /DC, la Rolling Stones, sunt „în cărucior”, deci mai mult se imită decât se creează cu ajutorul remakeurilor din cinematografie şi a trupelor tribut.
Degeaba însă sunt făcuţi oamenii sclavi sau roboței cu supraîndatorare (via QE), dacă e ținut sus prețul activelor și al materiilor prime. Bogații vor vedea că au probleme cu exercitarea puterii pe care le-o dă avuția acumulată. De ce? Pentru că activităţile generatoare de profit vor fi supraevaluate. În ce sens? Cel care deține capitalul dorește să cumpere creativitate pentru care plăteşte un preț de transfer pe relația profit-salarii, dar i se oferă în loc un mod de organizare corporatist.
Cu alte cuvinte, societatea e astfel construită încât finanțatorul să ia de la angajat creativitate. Dar formele moderne de sclavagism au înlocuit-o cu clișee și marketing, în contextul în care au standardizat activitatea și au reprimat competiția pe fondul globalizării.
Creativitatea e subminată de politic și ajunge să fie supraevaluată din cauza barierelor fiscale. Ca urmare, toți producătorii de bunuri de larg consum încep să le fabrice în China comunistă, la aceeași calitate, ceea ce invalidează principiul „sunt prea sărac să cumpăr un lucru ieftin”.
Dar mai important este că ceea ce numim capitalism nu mai stimulează performanța. Pentru că principiile ce stau la bază funcţionării societăţii sunt defecte. Lumea evoluează cu creativitate, libertate și alocarea capitalurilor pe criterii de piaţă, nu pe seama unui mod care le reprimă.
Nu modul de organizare trebuie să fie vioara (sau chitara !) întâi, ci creativitatea. Creativitatea și libertatea trebuie puse înaintea disciplinei. Principiile, în fața amenzilor. Nu ca în momentul de faţă, când observăm că efectul se substituie cauzei. Nu politicienii și corporațiile trebuie să fie stăpânii indivizilor, iar mâna invizibilă a pieței nu trebuie să fie înlocuită cu cea politizată, care redistribuie resursele.
Educația primită în familie le-a indicat englezilor că se atentează la libertatea lor și atunci au părăsit UE. Înainte cei care protestaseră la adresa corectitudinii politice fuseseră americanii. Este important să se repună în drepturi meritocraţia, productivitatea și piețele, în locul statelor sociale hrănite cu discreţionarism, ceea ce le apropie – pe seama conservării privilegiilor dobândite – mai mult de feudalism decât de socialism.
În urmă cu mai bine de jumătate de secol, când trupele rock ce umple stadioanele erau de 3-4 ori mai multe, din concurență s-a produs saltul cultural care acum e substituit cu istoria sa, în măsură în care îi mai ține sănătatea pe cei ce l-au produs ori dacă nu vin suplinitorii tribut.
Pentru că vorbim de creativitate poate că ar fi bine să pomenim și de inteligența artificială, care dacă ar avea conștiință și ar simți cu adevărat probabil că ar înnebuni. Ceea ce nu se întâmplă la inteligența naturală, ce-i legată de conștiință și instinct, e asociată cu vicii și puterea de a visa. Ocazie cu care ajungem din nou la început pentru a spune că 45 de ani din 60 s-au derulat sub influența revoluției rock & roll, când s-au dezvoltat conștiința și libertatea de a alege.
Spre deosebire de ultimii 15 ani în care creierele au început să fie spălate, educația reprimată și la fel conștiința, ce stă la baza formării clasei de mijloc și a elitei.
Oamenii au devenit mai ușor de manevrat, sunt pe cale de a fi înregimentați precum roboții, chestiune care pare utilă din punct de vedere militar, dar nu contribuie la dezvoltarea propriu-zisă numită și salt calitativ.