Știți cum ne putem da seama cât de puțin capitalistă este România? Foarte simplu: ne uităm la piața de capital. După care, cu speranța că se va schimba ceva în viitor, ne apucăm să-i întrebăm pe bancheri de ce cele mai multe bănci româneşti nu-s cotate la bursă, așa cum se întâmpla în perioada interbelică. Ei ne răspund însă tot cu: “Nu-i nevoie!!!”, fiindcă instituțiile lor de credit sunt membre ale unui grup internaţional şi că-i listată banca-mamă. Deși-i evident că mamele – cum e cazul unor societăți băncilor cu acționariat elen – nu le mai pot oferi întreaga cantitate de capital necesară. Dar chiar și așa nu se apelează transparent la bursă, ci tot la acționarii strategici, cu riscul ca în absenţa listării să n-avem nici un indiciu asupra valorii de piaţă a afacerii din România.
Haideți însă să ne întoarcem la păcatul originar pentru a vedea că în urmă cu trei decenii am moștenit o economie decapitalizată după decizia lui Nicolae Ceaușescu de a achita datoria externă. Logic ar fi fost să importăm capital. Numai că politicul a decretat “Nu ne vindem țara” și atunci ar fi trebuit măcar capacitată piața de capital cum se întâmpla în interbelic, când s-a enunțat sloganul similar “Prin noi înșine”.
Din păcate, nu pe mâna bursei s-a mers pentru a concentra puținele resurse interne, banii n-au fost strânși de bunăvoie de la gestionari, chelneri, stomatologi, mecanici auto, coafeze, shopiste, recepționeri de hotel sau meditatori de elevi, ci cu japca, prin intermediul inflației. Asta în condițiile în care banii erau cvasicaptivi la CEC și cumpărarea valutei, care să ferească de depreciere resursele clasei mijlocii formate în timpul lui Ceaușescu, era limitată la o sumă fixă trecută în pașaport.
Nu a fost singurul interval cu inflație. În istoria ultimilor o sută de ani, sunt trei intervale cu inflaţie ridicată care au venit pe fondul decapitalizării. Cel de după primul război mondial, când ţara s-a mărit, urmat de acela de la începutul crizei din anii ’30 – când străinii ne-au spus că ne dau capital, dacă mai întâi ne punem finanţele în ordine, şi atunci preţul aurului din etalon a crescut foarte mult – şi perioada, de care vorbim, de la începutul anilor ’90, în care oamenii politici au încercat să facă rost de ceva capital fără să scape controlul asupra economiei, cam cum s-a văzut în Rusia.
Mai important este însă că, la noi, capitaliștii postcomuniști n-au fost creați cu instrumente de piață și alocarea rațională a resurselor, ci au fost desemnați cu ajutorul inflației, schemelor Ponzi numite Caritas și FNI ori a taxării slăbiciunilor unui program de privatizare în masă, care a acționat cam în stilul reformei agrare făcute de “Prin noi înșine” în 1921.
Sigur că e de respectat, totuși, principiul de a nu întreba cum au făcut primul million, fiindcă ar trebui chestionați inclusiv J.P. Morgan, Rothschild sau Vanderbilt. Da, însă lângă ai noștri capitaliști a fost adăugată eticheta “de cumetrie” deoarece, în lipsa unei minime educații antreprenoriale și a unui autentic spirit de a întreprinde, puținul capital a părăsit circuitul economic și a rămas blocat în proprietăți și mașini de statut.
Stângăcia cu care antreprenorii îmbracă hainele economiei de piață se observă și atunci când în loc să lucreze cu instrumente adecvate pentru a se apăra de riscuri, hedgingul li-l face statul, din buzunarul consumatorului final. Acesta este cazul furnizorilor de utilități, cum ar fi cei de gaze, care le scumpesc și când iarna seamănă cu vara. Și toate acestea pentru ca statul să beneficieze apoi de suportul media, care oferă publicului exemple suprafiscaliste, precum Danemarca, ca să se vadă că, la noi, accizele la energie sunt mici. Adică, nu se prezintă nivelul de taxare din Marea Britanie, să zicem, țară care extrage și ea gaze, ca nu cumva să înceapă românii să gândească capitalist.
Dar, în fine, nu neapărat în această direcție vreau să duc discuția, ci să revin la început pentru a evidenția că piața de capital vădește că n-am trecut la capitalism decât cu numele. Conducătorii au zis că fac nişte legi care să-i permită societăţii să nu mai funcţioneze discreţionar, ci etic. Să nu mai aibă la bază selecţia adversă şi hazardul moral! Din nefericire, legislaţia „capitalistă” doar a adoptat nişte noţiuni care să rezoneze cu economia de piaţă, ca spirit e la fel ca înainte.
Auzim şi învăţăm termeni pompoşi sau tehnici, dar la ei se apelează doar pentru a epata. Adoptăm numai noţiunile în limbaj, însă fără a trece cu adevărat la capitalism. Există o anumită terminologie, fără să se ştie să se opereze cu factorii enumeraţi. Termenii sunt utilizaţi fără a se şti despre ceea ce se vorbeşte. Am rămas tot în secvenţa „Mircea fă-te că lucrezi!”
Dacă ar fi existat ştiinţa lucrului făcut cu instrumente capitaliste, România n-ar fi trebuit să recurgă la austeritatea. Dar pentru că instrumentele nu funcţionează natural, ci discreţionar, fiindcă societatea nu-i organizată cum scrie în prospect, am intrat în recesiune, aşa cum nu s-a văzut într-o țară care a mers din plin pe mâna pieței de capital: Polonia.