Danemarca are cele mai mari prețuri din Uniunea Europeană la bunuri de consum și servicii (138% din media în UE-28), în timp ce prețurile din Bulgaria (47%), România (49%), Polonia (55%) și Ungaria (60%) sunt cele mai scăzute.
Pe categorii, cele mai reduse prețuri la alimente și băuturi nealcoolice s-au observat în România (66%), Polonia (71%), Bulgaria (79%) și Lituania (83%), la polul opus situându-se tot Danemarca.
Bulgaria (58%), Polonia (69%), România (70%) și Ungaria (70%) au cele mai mici prețuri și la băuturi alcoolice și tutun din UE, cele mai ridicate fiind văzute în Irlanda (177%). Iar asta în condițiile în care biroul de statistica al UE precizează că variația mare de prețuri e cauzată, în principal, de diferențele în taxarea acestor produse în rândul statelor membre.
De asemenea, la restaurante și hoteluri, România are tarife reduse (54% din media UE), dar în Bulgaria sunt și mai mici (45%), ceea ce explică afluența de turiști pe litoralul țării de la sud de Dunăre în timp de pace.
Spre deosebire de echipamentele electronice care în România sunt mai scumpe (98%), chiar decât în Italia (95%) şi Austria (97%).
Cele mai importante date prezentate mi se par cele referitoare la alimente și băuturi nealcoolice. Pentru că – potrivit Eurostat – românii mănâncă puțin și scump în comparație cu ceilalți europeni. În coșul nostru de consum, alimentele ocupă o pondere de 28%, procentaj mult peste cel din Bulgaria (20%), Letonia (20%), Grecia (18%), Slovacia (18%), Ungaria (18%), Lituania (18%), Portugalia (18%), Croația (18%), Cehia (17%) sau Polonia (16%). Și dublu față de media UE-28, de 14%!
E clar ce s-ar întâmplă dacă salariile ar fi cu 50% mai mari, precum în Polonia: alimentele ar avea în coș o pondere similară.
Dar aici apare o întrebare: putem majora salariile peste noapte fără să ținem seama de câștigurile de productivitate? Pe termen foarte scurt, în preajma alegerilor, se poate. Numai că apoi vine inflația să aducă puterea de cumpărare din locul de unde a plecat.
Din păcate însă, de fiecare data când în România se vorbește de productivitate cei care observă că-i redusă omit să spună și de ce. Uită să semnalaze că, la noi, competiția politică s-a amplificat permanent în dauna celei economice. Că politicul deposedează economicul de o cantitate mare de resurse pe care le direcționează spre zonele unde are interes, lăsând piața fără „materie prima”. Și apoi, cu piețe subțiri, care se află în imposibilitate de a gestiona productivitatea, nici n-are sens să ne mai întrebăm de ce se reaprind prețurile în economie, așa cum arată datele privind deflatorul PIB.
Așadar, ceea ce uită mereu să amintească analiștii, care constată pe la seminarii că productivitatea e scăzută, este faptul că această trebuie gestionată pentru a putea crește. Iar de asta n-are cum să se ocupe tot statul. Fiscul nu poate decât să să restricționeze consumul. De creșterea productivității se ocupă altcineva: Piețele!
Coincidența face ca toți est-europenii care au aderat înaintea noastră la UE să aibă piețe de capital mai dezvoltate. Iar apoi, când capitalurile dezvoltă afaceri și produse ce să vezi? Substituie importuri sau generează exporturi.
Cheia prosperității constă deci în creșterea productivității prin eficientizarea alocării resurselor și sporirea acumulării de capital, dar aceste procese se manifestă lent dacă economia nu funcționează pe principiul unei veritabile economii de piață. Statul român a arătat cel mai puțin respect pentru proprietate dintre ex-comuniștii integrați în UE, ceea ce explică decalajul de dezvoltare dintre noi și polonezi, cu care am pornit umăr la umăr în tranziție.