Uneori, istoria se scrie cu pași mărunți. Iar românii, chiar și atunci când nu au imperii sau flote coloniale, găsesc un fel aparte de a cuceri lumea: mergând pe jos. Dacă Forrest Gump își descoperă sensul alergând „fără motiv” prin America, România își trimite câțiva visători care transformă drumurile în epopei. Nu cu arme, nu cu aur, ci cu opinci și curaj.
Primul care vine în minte este Dumitru Dan, născut la Buhuși, în 1889. În 1908, la Paris, Touring Club de France anunță un concurs nebunesc: un tur al lumii pe jos, în șase ani, cu 100.000 de franci premiu. Împreună cu colegii de la Sorbona – Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu – pornește la drum în costum popular și încălțat în opinci. Dar, pe măsură ce anii trec, moartea și oboseala îi răpune pe ceilalți trei studenți români. Doar Dumitru Dan rezistă, parcurge peste 100.000 de kilometri pe cinci continente, peste trei oceane, prin 76 de țări și peste 1.500 de orașe. Rupe aproape 500 de perechi de opinci și 30 de costume naționale. Se face cunoscut în lume pentru performanța de a înconjura globul cu piciorul – un titlu mondial și mai târziu o intrare în Cartea Recordurilor.
Traversează deșerturi, jungle și piețe pline de străini, cântă la fluier pe străzile din India și chiar este luat prizonier de triburi. Când se întoarce acasă, România este schimbată de războaie și crize. Premiul se depreciază, dar pașii lui rămân – cea mai lungă poezie scrisă vreodată cu tălpile. Dumitru Dan moare la Buzău în 1978, la aproape 90 de ani.
Mai înainte de Dumitru Dan, Badea Cârțan pornește pe alt drum. Gheorghe Cârțan, cioban simplu din Cârțișoara, Sibiu, autodidact, face din mersul pe jos un act de rezistență națională. Traversează Carpații cu desaga plină de cărți românești, ca să le ducă peste graniță fraților din Ardeal, sub ochii vigilenți ai autorităților. Într-o vreme când cititul și cultura românească sunt privite ca fiind subversive, fiecare pas al lui Cârțan este o declarație de identitate. Într-o zi din 1896, Badea Cârțan ajunge la Roma. Doarme la baza Columnei lui Traian, cu cojocul pe el, iar dimineața trecătorii îl privesc mirați: pare că dacii se întorc să-și vegheze trecutul. Pentru italieni este folclor, pentru români – simbol.
Pe când se întoarce de la București, într-una dintre multele sale călătorii, ciobanul este prins pe crestele Carpaților de un viscol puternic și se îmbolnăvește la plămâni. Doamna Lahovary, soția fostului ministru plenipotențiar la Roma, care îl cunoaște bine, îi oferă o cameră în castelul său de la Poiana Țapului. Aici moare pe 7 august 1911, la 62 de ani, în mijlocul țării pe care o iubește atât de mult.
Badea Cârțan este înhumat la Sinaia. Pe crucea sa scrie: „Aci doarme badea Cârţan, visând la întregirea neamului său”. Șapte ani mai târziu, în 1918, visul lui se împlinește: România Mare.
Mai puțin cunoscut este Gheorghe Negreanu, un orășean din interbelic care încearcă să străbată Europa pe jos, notând impresii de călătorie în caiete păstrate parțial în arhive. El nu urmărește premii și nu duce cărți; pur și simplu vrea să cunoască lumea altfel decât din manuale. „Un tren mă duce unde vor alții, dar picioarele mă duc unde vreau eu”, scrie el.
Nicolae Milescu, cărturar-misionar, scrie cu pașii săi alt capitol. În secolul al XVII-lea, trimis de țarul Rusiei, ajunge până în China, devenind primul european care lasă o descriere amănunțită a Imperiului de Mijloc. Drumurile sale nu sunt simple trasee, ci punți între lumi. Milescu nu este un simplu călător, ci traducător de civilizații. Cu el, România își aruncă deja privirea spre Asia, într-o vreme când Europa abia îndrăznește să se apropie.
Și totuși, globetrotteria românească nu înseamnă doar pași. Există și aventurieri care merg mai departe, transformând drumul în cucerire. Iuliu Popper merită un loc aparte – chiar dacă nu este globetrotter în sensul de „mers pe jos prin lume” ca Dumitru Dan sau Badea Cârțan, el este aventurier complet: explorator, inginer, cartograf, inventator, om care străbate continente și lasă urme în locuri unde puțini europeni ajung la sfârșitul secolului XIX.
Născut la București, Popper este poate cel mai exotic dintre călătorii noștri. După absolvirea universității, pleacă în căutarea unei slujbe la Constantinopol, de unde ajunge în Egipt, unde lucrează la întreținerea Canalului Suez. Călătorește apoi prin Orientul Mijlociu ajungând până în India, China și Japonia, întreține o strânsă corespondență cu secția de geografie a Academiei Române. În 1881 revine în România pentru a-și vizita familia și a-și reglementa documentele și statutul de cetățean român. Deși născut la București, din părinți născuți și ei pe meleagurile românești, i se refuză cetățenia, deși Constituția fusese amendată de doi ani, acordând cetățenia română și ne-creștinilor născuți în țară. Jignit și dezamăgit, își părăsește patria definitiv.
Urmează un periplu spectaculos: Siberia, Alaska, Canada, Statele Unite, unde participă la programul de canalizare din New Orleans, apoi Cuba, unde proiectează sistematizarea Havanei. În Mexic cartografiază teritorii și debutează ca ziarist. În cele din urmă, destinul îl duce în Țara de Foc, unde devine legendar. Conduce expediții, organizează colonii, bate monedă proprie, explorează tărâmuri neatinse. În imaginarul românesc pare aproape ireal: un bucureștean care se trezește stăpân peste o lume sălbatică la capătul Pământului. Istoria îl numește „Conchistadorul român al Patagoniei”.
Tot astfel, primesc denumiri românești unele elemente ale reliefului din Țara de Foc: râul Ureche, munții Lahovary, Manu și Rosetti (scriitorul pașoptist este imortalizat și prin Rio Rosetti), Cordiliera Carlos I, Lacul Broșteni. Regina Elisabeta, în numele căreia Popper declară că „cucerește” Țara de Foc, rămâne și ea pe hartă prin Munții Carmen Sylva, la vest de golful San Sebastian, unde un vârf se numește Punta Sinaia.
Dar gloria se amestecă cu conflictul. În 1893, la șase ani după primele expediții, Popper este implicat într-un proces dificil, în care martorii acuzării sunt oameni din elita politică argentiniană. Tocmai demascase corupția și abuzurile din Țara de Foc și plănuiește o expediție la Polul Sud. Pe 6 iunie 1893 este găsit mort în casa sa din Buenos Aires, la numai 36 de ani. Medicul oficial vorbește de stop cardiac. Dar moartea lui prematură stârnește zvonuri: sinucidere, asasinat ordonat de mafia aurului sau eliminare politică. Așa se stinge Popper, singur, departe de România care nu-l acceptă, dar lasă în urmă legende, hărți și munți cu nume românești.
Un alt fel de globetrotter român este Johnny Weissmuller, născut la Timișoara, în cartierul Freidorf – inițial o comună germană, înființată în 1723 și scutită de impozite, fapt care îi dă și numele. Copil emigrant peste ocean, Weissmuller nu merge pe jos mii de kilometri, dar traversează lumea prin recordurile sale la natație și prin rolurile de cinema. Campion olimpic la înot și apoi celebru Tarzan la Hollywood, Weissmuller devine simbol global. În timp ce Dumitru Dan străbate deșerturile Africii cu fluierul, Weissmuller străbate bazinul olimpic cu o viteză nemaiîntâlnită. Dacă Forrest Gump ne arată cum alergatul poate deveni poveste, Weissmuller ne arată cum un copil din Freidorf ajunge să fie „regele junglei” în imaginarul universal. El este globetrotterul care nu poartă opinci pe drumuri prăfuite, ci slipul în apele lumii și costumul de Tarzan pe platourile de filmare.
Un alt visător este Paul Cernovodeanu, care în tinerețe, înainte să devină reputat istoric, colindă Europa anilor ’40 cu rucsacul în spate, adunând povești și manuscrise. Nu face mii de kilometri pe jos, dar spiritul este același: mersul ca formă de cunoaștere, drumurile ca universitate a vieții.
Iar în vremuri recente, găsim figuri ca Radu Păltineanu, românul care traversează pe bicicletă întregul continent american, de la Alaska la Țara de Foc. Este alt tip de globetrotter, cu tehnologie și GPS, dar cu aceeași flacără interioară: să vezi lumea din șa, din mers, nu din spatele unui ecran.
În toate aceste povești există ceva din Forrest Gump. Nu logica economică, nu planul minuțios, ci o dorință simplă: să pleci și să mergi. Forrest spune: „Am alergat pentru că pur și simplu aveam chef să alerg.” Dumitru Dan merge pentru că trebuie să ducă la capăt un pariu cu lumea. Badea Cârțan merge pentru că simte că frații lui au nevoie de cărți. Popper merge pentru că vrea să cucerească necunoscutul. Weissmuller merge prin ape și ecran, pentru că dorința lui de performanță și aventură nu are frontiere. Negreanu merge pentru că nu-l încap zidurile orașului. Fiecare pas, fiecare traversare de bazin sau salt are un alt sens, dar împreună construiesc o hartă secretă a României: a libertății.
Ce-i unește pe toți acești globetrotteri este un fel de naivitate creatoare. Nu au sponsorii de azi, nici echipamente sofisticate. Au însă sentimentul că mersul sau cucerirea lumii pot schimba percepțiile.
Astăzi, când zborurile low-cost fac lumea mică și ecranele ne țin în loc, gestul de a merge pe jos, de a explora cu ochii și cu corpul, pare absurd. Dar tocmai în absurd stă frumusețea. Forrest Gump nu este luat în serios la început, dar la final milioane de oameni aleargă cu el. Poate că și românii menționați ne arată că marile călătorii nu se măsoară în kilometri sau filme, ci în felul în care ne schimbă.
Globetrotterii români nu au Hollywood, nici cronici în New York Times. Dar au încrederea că pot deschide lumea pas cu pas.
Imaginează-ți scenele: Cârțan cu desaga plină de cărți, Dan traversând Sahara, Popper la Polul Sud, Weissmuller sărind în apă și zburând în junglă, Păltineanu pedalând prin furtuni. Forrest Gump zâmbește undeva în fundal.