O să-mi permit să vorbesc de chestiuni care sunt considerate tabu-uri. Haideți să începem cu România, unde știu și copiii că o gramadă de întreprinderi s-au privatizat pentru a se obține foloase necuvenite și nu ca să se capitalizeze și eficientizeze.

Asta cu precizarea că liberalizarea și piețele sunt bune, fiindcă se alocă rațional resursele.

Din păcate însă, la noi, nu se poate discuta de mai nimic de acest fel, deși avem companii private.

Ce ar trebui să facem pentru a deveni întreprinderile eficiente? Să le renaționalizăm, ca să le mai privatizăm o dată?

Această idee îmi este foarte greu să o pun pe tapet, dar avem o problemă evidentă cu discreționarismul baronilor locali, cu managementul capitalismului de cumetrie, care trebuie corectat într-un fel.

Este dificil de pronunțat cuvântul renaționalizare, dar, sigur, se poate spune – așa cum preciza Milton Friedman – că nu există prânz gratis, ori – cum declamă comentatorii sportivi – că ratările se răzbună.

Mai pot menționa ce răspuns am primit când am întrebat cât de firesc este că statul român încearcă să-i despăgubească pe cei cărora le-au fost confiscate proprietățile în perioada comunistă cu active purtătoare de risc.

Mi s-a spus că trecerea de la comunism la capitalism are și o dimensiune etică. Pasul esențial care trebuie întreprins în această tranziție constă în privatizarea resurselor. Dar, aceasta poate fi realizată în mai multe feluri. Cea mai simplă cale și, totodată, cea care rezolvă și implicațiile etice e retrocedarea resurselor. Celelalte metode de privatizare sunt mai problematice. De exemplu, vânzarea prin licitație sau negociere directă ridică problema de ce să vândă statul ceva ce nu îi aparține? Dat fiind că respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul să le vândă altcuiva decât unui grup de interese care se angajează să îl sprijine pe viitor?!

E clar că ratările se răzbună și, dar fiindcă tot am pomenit de controversa cu renaționalizarea, poate că ar fi bine să ne aducem aminte și de regimurile militare, precum dictatura lui Franco din Spania și junta care l-a propulsat la putere pe Pinochet în Chile.

Astăzi, după respectivele regimuri totalitare, Spania nu arată precum Grecia, iar statul sud-american, după Pinochet și Chicago Boys, care l-au făcut să se dezvolte cu ajutorul mâinii invizibile a pieţei, face notă distinctă pe continentul său.

Am găsit o explicație pentru “binele” făcut de dictaturile menționate, pe seama sperieturii suferite la nivelul conștiinței. E ceva ca un duș rece, care permite generației de sub dictatură să ajungă la o ierarhie de valori apropiată de normal. Iar în Spania a fost reimpusă monarhia, ca o cheie de control la excesele clasei politice. Pentru că regalitatea, pe baza echidistanței, are cum să acționeze ca un instrument împotriva corupției.

Nu prea îmi vine să aduc în atenție astfel de “modele”, însă nici nu pot băga sub preș că în România, o țară care vindea uzine la cheie țărilor din lumea a treia, cel mai mare angajator este, în prezent, un retailer, ceea ce consfințește că în mai puțin de 30 de ani obiceiurile s-au modificat fundamental.

O țară ce se remarcă prin schimbări de atât de mare anvergură, produse într-un timp atât de scurt, n-are cum să nu i se pună eticheta de bolnavă.

Şi totuşi cum ar fi trebuit să se facă privatizarea în România, având în vedere faptul că nu toate activele putea fi retrocedate, unele fiind realizate în anii comunismului? Cea mai transparentă formă era prin intermediul pieţei de capital, şi nu a unor investitori „strategici”, cu clauze secrete în contractele de privatizare.

Într-o anumită măsura se poate crede că acest lucru s-a şi produs. În 1992, s-au dat la o parte regiile şi, în baza legii privind privatizarea întreprinderilor de stat, celor cinci Fonduri ale Proprietăţii Private (FPP) li s-au atribuit 30% din capitalul social al societăţilor comerciale, câte 6% la fiecare. Ulterior FPP-urile au primit denumirea de SIF-uri (Societăţi de Investiţii Financiare) şi au ajuns la cota Bursei de Valori Bucureşti (BVB).

Da, numai că în loc să se coteze direct companiile naţionale s-au listat nişte vehicule, pentru a nu pierde politicul controlul asupra economiei, dar străinii să spună, totuşi, că România are economie de piaţă, că a devenit un stat capitalist.

Merită remarcat că şi în Rusia s-a păstrat controlul politic asupra economiei cu ajutorul unor oligarhi şi a unor vehicule financiare. După care, odată puși în poziții cheie, “baronii” au dat voie și la ceva-ceva investiții străine să intre, dar care au jucat după regulile lor.

Dar fiindcă tot am adus în discuţie piaţa de capital e bine să ne readucem aminte că atunci când sunt întrebaţi de ce cele mai multe bănci româneşti nu-s cotate la bursă, bancherii răspund că sunt membre ale unui grup internaţional şi că e listată banca-mamă. Totuşi, în situaţia în care băncile rămân din ce în ce mai mult la mâna pieţei autohtone în ceea ce priveşte procurarea de resurse nu e logic să se ia în calcul potenţiale listări pe piaţa românească?

Sigur că este, fiindcă un profesor universitar observa – ghidat de spusele lui Ludwig von Mises – că în absenţa cotării la bursă nu avem nici un indiciu al valorii de piaţă al respectivei afaceri bancare din România. Ceea ce înseamnă că argumentul adus de bancheri e greşit, deoarece absenţa valorilor de piaţă pe componentele unui conglomerat nu face decât să îngreuneze determinarea acestei valori la nivelul întregului grup.

Aici e vorba de ceea ce economiştii numesc “problema calculului economic”. Cu cât avem mai puţine pieţe şi valori de piaţă, cu atât devine mai dificil să calculăm profiturile sau pierderile. La limită, dacă întreaga economie ar aparţine unei singure firme (sau statului), calculul economic ar fi imposibil.

Iar un analist economic remarca, inspirându-se din cartea lui Hernando de Soto – Misterul capitalului -, că dacă ne uităm pe harta economică a lumii, există delimitări clare între țările dezvoltate și cele în dezvoltare. O deosebire importantă rezidă din modul în care economiile restricționează sau încurajează piața. Întrebarea care se pune este de ce unele țări nu pot trece de la stadiul de economie în dezvoltare la cel de economie dezvoltată, sau, mai precis zis, capitalistă.

Principala diferență e dată de faptul că economiile care restricționează forțele pieței nu creează capital. Capitalul este acela care crește productivitatea muncii și multiplică averea unei națiuni. Și, mult mai important, reprezintă singurul lucru pe care, deocamdată, țările sărace nu-l pot produce singure, în ciuda faptului că actorii din viața economică sunt angajați în activități similare celor dintr-o economie capitalistă.

Paradoxal însă, în țările sărace, rata economisirii este mult mai mare decât în cele dezvoltate.De ce lipsește totuși capitalul? Fiindcă aceste economii sunt deținute într-un mod defectuos- case construite pe terenuri ale căror drepturi de proprietate nu sunt clare, companii ale căror pasive nu au definiții exacte. Iar atunci când drepturile de proprietate ale acestor active nu sunt bine definite, ele nu pot fi transformate în capital, nu pot fi tranzacționate decât într-un cerc restrâns, unde toți oamenii se cunosc între ei, nu pot fi utilizate drept colateral pentru împrumuturi ori ca participație într-o investiție.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *