Un amic mi-a relatat că fiica sa de aproape 17 ani l-a rugat să meargă într-o tabără în afara țării. S-a consultat cu soția sa, au căzut de acord, dar după ce acceptat au observat că nu e chiar atât de simplu încât fata să-și ia, pur și simplu, cartea de identitate și rucsacul, și să plece în statul UE unde i-au dat voie. Legislația în vigoare l-a obligat pe tată să-și piardă timpul, care este bani, și să alerge cu actele în mâini pentru a obține dreptul de a-și exercita opțiunea liberă de părinte. De parcă urma să expedieze un export special de armament într-o regiune sensibilă a lumii.

Cel mai mult l-a scos din sărite că a trebuit să se învoiască de la serviciu, la fel ca nevasta sa, și cu buletinele, certificatul de căsătorie și actele de identitate ale minorei să stea la coadă pentru a avea privilegiul ca o persoană de la unul dintre multele notariate, care fac întrecere în avea cele mai scurte programe dintre instituțiile ce lucrează cu publicul, să îi elibereze o hârtie pe baza căreia fiica sa să călătorească în străinătate neînsoțită de părinți.

Ceea ce vreau să subliniez este că legislația care obligă părinții să treacă prin tot acest iad birocratic are la bază premisa că statul se pricepe mai bine la protejat copiii decât părinții. Altfel de ce ar fi nevoie, de exemplu, dacă un copil călătorește cu bunicii, cărora le-a fost încredințat de bunăvoie de către părinți, să vină statul și să îi oblige pe părinți să completeze o declarație notarială care are, practic, rolul să-i întrebe: Sunteți siguri că nu greșiți? E un act responsabil? Dar chiar și în situația în care copilul călătorește doar cu unul dintre părinți, celălalt trebuie să-și dea acordul la notariat.

Fapt care mă duce la concluzia că adevăratul tutore al copiilor este statul, care, în mărinimia sa, le mai permite părinților, când și când, să îi ia acasă. Guvernul consideră apriori că părinții sunt iresponsabili și trebuie supravegheați și controlați.

Nu mai vorbim că, precum este cazul cu orice exces birocratic, procurile solicitate nu fac decât să hrănească diverse caste de profesii așa-zis “liberale”, al căror monopol este protejat prin lege.

Argumentul statului este că există cazuri de părinți iresponsabili sau chiar abuzivi. Fără îndoială că așa este, însă aceste excepții nefericite se transformă în reguli absurde pentru imensa majoritate care își crește și îngrijește copiii cu deplină competență și responsabilitate. Majoritate, care-i obligată să-şi piardă timpul pe drumuri și să stea drepți în fața notarilor.

Aproape că s-a ajuns la un război împotriva părinților similar în multe privințe cu cel împotriva drogurilor. Și la fel ca la droguri se dovedește că combaterea lor e mai costisitoare decât flagelul în sine.

Marea problemă e, însă, că tot mai multor oameni li se pare firească, ba chiar obligatorie, această intruziune a statului în familie. Și a ajuns o erezie să spui că există sentimente și instincte părintești naturale, care fac ca cei mai buni protectori ai copiilor să fie părinții.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *