Să ne bucurăm sau nu când se majorează salariul minim? La prima vedere, pare o veste bună. Depinde însă pentru cine. Cu certitudine că pentru cei care câștigau salariul minim pe economie la momentul luării deciziei, întrucât urmează să primească mai mulți bani. Dar, la o analiză mai atentă, se vede că decizia nu e bună pentru ansamblul economiei și societății.

Cei care au în primul rând de suferit de pe urma unei astfel de decizii sunt șomerii, tinerii și muncitorii necalificați sau cu calificări slabe. Asta pentru că le va fi mai greu să își găsească un loc de muncă, devreme ce, prin majorarea salariului minim, devine mai scump pentru companii să-i angajeze.

Practic, acestor persoane li se restricționează accesul pe piața muncii. Deși ar fi dispuse să lucreze pe salarii mai mici, pentru a-și găsi un loc de muncă, respectiv a dobândi experiență și abilități, nu li se permite să liciteze “prețuri” mai mici pentru munca lor, din cauza salariului minim.

Pe de altă parte, majorarea salariului minim impune costuri suplimentare întregii economii. Toți antreprenorii trebuie să scoată mai mulți bani din buzunar pentru a-și remunera angajații cu cele mai mici salarii. Care ajung adesea să-și piardă locul de muncă, fiind categoria la care se poate renunța cel mai ușor.

Pe total, cel mai mult câștigă statul de pe urma majorării salariului minim pe economie, întrucât urmează să încaseze mai mulți bani din impozitul pe venit și din contribuțiile de asigurări sociale ale beneficiarilor acestui tip de remunerație.

Și mărirea salariului minim reprezintă o decizie arbitrară care nu se corelează cu productivitatea. Nu stimulează creșterea nivelului de trai și nici crearea de locuri de muncă.

Poate aduce bugetului mai mulți bani, dar cu condiția să nu genereze șomaj. De fapt, mărirea salariului minim nu duce doar la șomaj, ci la stagflație, situație în care inflația, stagnarea sau recesiunea, și șomajul survin simultan.

Să analizăm pe rând riscurile. Dacă guvernul se ambiționează să majoreze salariul minim ca să ia mai mulți bani din impozite va vedea că falimentează niște companii care se aflau deja pe buza insolvenței.

Iar dacă în sistemul bugetar stimularea productivității se poate realiza și pe căi administrative, în cel privat excesul de reglementări nu va avea ca rezultat decât șomajul și reducerea bazei de impozitare, respectiv o autarhizare a statului în zona bugetară și, implicit, micșorarea capacității de colectare. După stagnare și șomaj ce a mai rămas în discuție? Inflația. Salariile în creștere trebuie să se coreleze cu sporuri de productivitate, altfel nu generează decât inflație.

Iar mai departe ar trebui explicat de ce majorarea salariului minim constituie o măsură populistă și irațională.

Este populistă pentru că guvernul nu poate crește veniturile. Salariul reprezintă doar expresia monetară a producției realizate în societate, iar guvernul nu poate mări producția semnând cu pixul o hârtie.

Și majorarea salariului minim e irațională pentru că falsificarea prețului stabilit prin contracte voluntare nu poate decât să genereze reacții atât pe partea ofertei, cât și pe cea a cererii.

În termeni simpli, ori de câte ori guvernul impune un preț mai sus de nivelul de piață – în cazul de față salariul minim – consecința e dispariția cumpărătorilor și stimularea vânzătorilor, adică apariția șomajului.

Sigur că în ciuda celor spuse până acum, care nu constituie chiar o premieră, discursul socialist continuă să vânture ideea că balanţa dintre capital şi banii pentru cei care muncesc este de 60% pentru capital şi 39,3% pentru cei care muncesc, ceea ce e inadmisibil, și că salariul minim ar trebui să se majoreze ca să se egalizeze acest raport.

Chiar dacă bunăstarea cetăţenilor e direct proporţională cu volumul de capital investit pe unitatea de populaţie.

E suficient ca un muncitor american să viziteze Italia natală ca să descopere că nu calităţile sale, ci condiţiile din SUA fac posibilă câştigarea unor salarii mai mari. Şi, dacă acelaşi om se reîntoarce în Sicilia, va descoperi că vizita în Statele Unite nu l-a înzestrat cu acele calităţi care să-i permită să câştige mai mult decât concetăţenii săi.

Acestea fiind spuse ajungem la România, care, în urmă cu 25 de ani, avea o economie decapitalizată, după decizia lui Ceauşescu de a achita datoria externă.

Din păcate, în loc să realizeze că economia a trecut printr-un proces amplu de dezinvestire şi e necesar capital din afară pentru ca românii să se bucure de bunăstare, conducătorii politici postcomunişti au decretat: Nu ne vindem ţara! Iar în lipsa capitalului din străinătate s-a pus inflaţia. Adică, populaţia în loc să prospere cu intrări de capital din exterior a sărăcit ca să se „fabrice” capitaliştii autohtoni, conectaţi politic, ce au fost denumiţi baroni locali.

În istoria ultimilor o sută de ani sunt trei perioade cu inflaţie ridicată care au venit pe fondul decapitalizării. Cea de după primul război mondial, când ţara s-a mărit, urmată de aceea de la începutul crizei din anii ’30 – când străinii ne-au spus că ne dau capital dacă mai întâi ne punem finanţele în ordine şi atunci preţul aurului din etalon a crescut foarte mult – şi perioada de la începutul anilor ’90, când oamenii politici au încercat să facă rost de ceva capital fără să scape controlul asupra economiei, cam cum s-a văzut în Rusia.

Dacă tot am început însă să discutăm de perioada interbelică, după toate acele dureri de după primul mare război şi criză, economia  s-a dezvoltat coerent cu ajutorul pieţei de capital. Nicolae Malaxa era cel mai mare industriaş din România, acela care deţinea, în principal, celebra uzină Faur, integrată cu Uzina Republica (Uzina de Tuburi şi Oţelării). Dar şi participaţii la Astra Arad, Unio Satu Mare, IOR (Industria Optică), Tohani Zărneşti şi Magazinele Unite de Fierărie din Galaţi.

Acesta avea acţiuni şi la Uzinele Reşiţa, dar acolo era administrator- delegat un alt magnat al acelor vremuri, Max Auschnitt, ce deţinea împreună cu fratele său Edgar şi societatea Titan – Nădrag – Călan, ca să se vadă că nu s-au inventat de azi de ieri integrarea pe orizontală şi oligopolurile.

Deşi comuniştii aveau obiceiul să vehiculeze că România era o ţară eminamente agrară înainte de a lua proletariatul puterea, ei au preluat, la naţionalizare, Uzinele Copşa Mică şi Cugir, Asigurarea Românească (devenită ADAS şi apoi ASIROM), rafinăriile Astra şi Steaua Română, Mica şi Aur (Phoenix Baia Mare), Govora – Călimăneşti, Vulcan – uzinele metalurgice, Societatea Română de Radio – Difuziune (Radio România), Nitramonia Făgăraş, Semănătoarea – mașini agricole, Societatea Marilor Hoteluri, Scăeni – geamuri, Fieni – ciment. Alături de “Societatea Naţională de Gaz Metan” (Romgaz), „Societatea Anonimă Română de Telefoane” (Romtelecom), “Societatea Comunală a Tramvaielor Bucureşti” (Regia Autonomă de Transport Bucureşti).

Un apropiat al regelui Carol al II–lea, Nicolae Malaxa a ajuns să fie cel mai influent om de afaceri din Regatul României ca urmare a comenzilor de stat primite şi a creditelor preferenţiale acordate. De asemenea, Auschnitt a profitat de pe urma faptului că Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa – provenite din vechea societate metalurgică STEG din Banat şi redefinite ca societate anonimă în 1920 – au fost considerate de interes strategic în 1923, findcă încorporau importante uzine de armament. Ca urmare a acestui fapt, statul legiferează ca 60% din acţiuni să fie deţinute de capitalişti români.

Malaxa şi Auschnitt ar fi primit, cu siguranţă, în zilele noastre titulatura de baroni, dar cu precizarea că ei ştiau să administreze ceea ce li se punea pe mână. De ce spun asta, fiindcă actualii baroni, după ce au fost împroprietăriţi cu o economie decapitalizată, în loc să încerce – cu ajutorul calităţilor lor antreprenoriale – să adauge la ceea ce au primit cu titlu gratuit, au deturnat bruma de capital şi l-au blocat în simboluri ale luxului.

Şi astfel se observă că, spre deosebire de perioada comunistă, care n-a dezvoltat spectaculos ceea ce a primit, dar măcar a întreţinut, acum, multe dintre companiile “moştenite” sunt deja istorie.

Deci după ce că n-am fost în stare să atragem capitalul străinilor, am și decapitalizat mai mult ceea ce am avut. Şi cu mai puţin capital investit pe unitatea de populaţie, este evident că românii sunt mai săraci.

Trecând peste evidența că cel mai prost regim din ultima sută de ani e cel actual, mai slab decât cel comunist, poate că e bine să trecem să analizăm și teoria plusvalorii, a lui Karl Marx, ca să nu mai aibă dubii egalitariștii.

Marx spune că proletarul primește un salariu care reprezintă, de pildă, bunuri de consum ce pot fi produse în trei zile, dar el muncește cinci zile pentru acest salariu. Cele două zile constituie profitul patronului sau plusvaloarea după cum se exprimă filosoful german. E ceva greșit în această analiză?

Da, lipsește esențialul. Marx nu vede posibilitatea ca patronul să și piardă. Ce se întâmplă dacă pe piață consumatorii nu sunt dispuși să plătească pentru acel bun? Patronul pierde. Muncitorul nu, deoarece a fost plătit. El poate pierde cel mult posibilitatea unor câștiguri (salarii) viitoare ca urmare a falimentului patronului.

Patronul, însă, se decapitalizează. Deci, întâi, patronul îl degrevează pe muncitor de un risc mai mare. Apoi, și poate mai important – după cum observa Böhm-Bawerk – muncitorul obține bunuri prezente, pe când patronul primește bunuri viitoare. Astfel, patronul îl degrevează pe muncitor de un alt inconvenient: așteptarea.

Dar, n-o va face pe gratis, ci va cere mai multe bunuri viitoare în schimbul bunurilor pe care le cedează în prezent muncitorului, și totul în limitele unui contract voluntar.

Din nefericire însă, egalitarismul prinde foarte ușor, deși e limpede că asistăm, din ce în ce mai pregnant, la o diferențiere a inteligențelor, și, implicit, a stărilor sociale. Iar mai important este că traversăm un moment în care o astfel de atitudine se poate dovedi sinucigașă. E criză și depășirea ei trebuie să făcută cu inteligență, nu cu populism.

Gustave Le Bon scria în 1910, într-un articol publicat în jurnalul L’Opinion, că în ciuda tuturor teoriilor egalitariste şi a inutilelor tentative de a elabora coduri de legi, diferenţierea intelectuală nu poate decât să se accentueze, întrucât ea rezultă din necesităţile naturale pe care legile nu le pot schimba.

Progresele realizate în domeniul tehnicii sunt adevăratele motoare ale civilizaţiei. Complicându-se pe zi ce trece, tehnica cere cunoştinţe atât de vaste, iniţiative atât de îndrăzneţe, încât doar oamenii înzestraţi pot să se înalţe la un asemenea nivel. Or, în vreme ce capacităţile elitei au sporit – subliniază Le Bon – cele ale simplilor executanţi s-au redus. Astfel au apărut clase sociale distincte, separate de o prăpastie din ce în ce mai adâncă.

Educaţia ne permite rareori să trecem peste această prăpastie, deoarece ea nu ne înzestrează intelectual decât cu o parte a calităţilor necesare pentru a reuşi.

Acest lucru este, evident, cât se poate de enervant pentru cugetele pasionate de ideea egalitară, atunci când văd rolul elitelor crescând atât de mult încât nimeni nu se poate dispensa de ele. Doar elitelor li se datorează progresul ştiinţific, artistic, industrial care conferă putere unei ţări şi prosperitate miilor de muncitori.

Dacă astăzi un muncitor câştigă mai mult decât în trecut, acest lucru se datorează mai mult elitelor care şi-au pus mintea la contribuţie, decât a lucrat muncitorul în folosul elitelor. Dar, elitele ajung adeseori să trăiască în opulenţă şi tocmai asta înfurie spiritele egalitare, deşi, în realitate, ele oscilează între bogăţie şi faliment.