Sistemul de asigurări şi ajutoare sociale de stat care funcţionează în prezent are la bază presupoziţia că, lăsaţi de capul lor, oamenii şi-ar lăsa semenii aflaţi în situaţii dificile să moară sau să trăiască la limita subzistenţei, în condiţii degradante.

Egoismul funciar al celor mai mulţi dintre noi, în special al celor mai avuţi, ar face necesară instituirea unui monopol de stat pe fapte bune. Și pentru că nişte oameni atât de răi n-ar dona niciodată din proprie iniţiativă pentru a-i ajuta pe alţii, facerea de bine trebuie finanţată obligatoriu, cu pistolul la tâmplă.

Astfel, statul colectează taxe, impozite şi contribuţii sociale de la fiecare cetăţean cu venituri şi, ulterior, redistribuie banii colectaţi pe beneficii şi ajutoare de natură socială.

Un alt argument pentru menţinerea unui monopol de stat coercitiv pe asigurări şi ajutoare sociale este acela că, lăsaţi pe cont propriu, oamenii nu doar că nu ar fi dispuşi să-şi ajute semenii, ci, în plus, ar fi şi incapabili să se organizeze pentru a crea sisteme de întrajutorare.

Tocmai de aceea, tehnocraţii şi politicienii trebuie să pună ei la punct un astfel de sistem, pe baza competenţelor lor de planificatori centrali şi având în spate forţa aparatului administrativ, la propriu şi la figurat.

Ambele premise menţionate mai sus sunt false. Este adevărat că, în mod natural, orice persoană se preocupă în primul rând de bunăstarea sa, a familiei şi a apropiaţilor săi. De aici nu rezultă însă în nici un fel că oamenii ar fi în mod natural lipsiţi de compasiune. Și asta nu în baza vreunui rousseauism siropos. Ca fiinţe sociale, oamenii sunt direct interesaţi de bunăstarea celor cu care trăiesc în aceeaşi comunitate, ca premisă a solidităţii propriei bunăstări.

La fel de falsă este ideea potrivit căreia oamenii ar fi incapabili să se organizeze spontan în mod eficient pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie. Aici abundă şi exemplele istorice, deşi fanii sistemului de asigurări şi ajutoare sociale de stat preferă să le treacă sub tăcere. Și nu vorbim despre fundaţiile de caritate înfiinţate şi administrate de oameni bogaţi. Revoluţia industrială capitalistă a adus cu sine şi primele organizaţii de ajutor mutual ale diferitelor bresle muncitoreşti, care colectau contribuiţii de la membri şi foloseau banii colectaţi pentru a furniza ajutoare de şomaj şi de boală membrilor aflaţi în situaţii dificile.

Bisericile şi organizaţiile religioase de toate orientările, dar şi alte instituţii înfiinţate pe baze asociative voluntare, fac asta dintotdeauna.

Problema este că, într-un sistem cu impozitare agresivă, se erodează atât stimulentele şi motivaţiile de a participa în mod voluntar la sisteme private de organizare în vederea ajutorării semenilor, cât şi mijloacele concrete cu care oamenii ar putea să-şi permită să contribuie la aceste demersuri.

Presaţi de Fisc, care le confiscă părţi tot mai mari din venituri, oamenii nu mai au nici chef şi nici bani pentru a participa la astfel de acţiuni şi pentru a înfiinţa astfel de instituţii. Ceea ce, bineînţeles, dă apă la moară susţinătorilor monopolului de stat pe fapte bune, care, falsificând logica argumentativă, conchid triumfători: „Nu v-am zis noi?“

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *