Se agită din nou stindardul luptei sindicale, împotriva măsurii neoliberale de a muta contribuţiile sociale de la angajator la angajat. N-am etichetat eu astfel iniţiativa, ci un economist ale cărui vederi liberale nu i le poate contesta nimeni şi care a amintit că ceva similar a fost încercat de către grupul de economiști neoliberali chilieni cunoscut sub denumirea de Chicago Boys, în timpul guvernării lui Pinochet.

Dar pentru că tot am abordat acest subiect mă gândesc să întreb de ce dacă uniunile de sindicate se numesc carteluri nu intervine Consiliul Concurenţei? Şi de ce nu-şi fac şi şomerii sindicate, ca să se respecte articolul 41, alineatul 1, din Constituţia României: Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit?

Lăsând gluma la o parte o chestiune serioasă este de ce nu încearcă sindicatele, prin acţiunile specifice, să schimbe paradigma economică? De ce ridic această problemă? Fiindcă actuala paradigmă a dăunat mult membrilor de sindicat. Unde erau sindicatele când s-au redus salariile şi s-a mărit TVA?

Dacă ele n-au reuşit să schimbe respectivele decizii, de fapt nici nu şi-au propus, înseamnă că acţiunile prin care încearcă să se identifice ca organizaţie sunt subsecvente celor politice. Iar în această zonă, a unor organisme subsecvente, dar care nu-şi asumă rolul de a fi un participant activ la viaţa politică mai putem enumera: Biserica şi organizaţiile non-guvernamentale (ONG-urile).

Şi faptul că acest gen de structuri există, dar sunt subsecvente deciziei politice, indiferent din ce parte a spectrului puterii vine, ne arată că avem o mare problemă în ceea ce priveşte separaţia puterilor în stat. Cu precizarea că lipsa de credibilitate a acestor structuri politice second hand, subsecvente deciziilor puterii, reprezintă un argument în acest sens. Situaţie care vine în contradicţie cu apelul la transparenţă al preşedintelui României. Pentru că, atât timp cât în spaţiul social, economic şi politic există structuri ce nu se pot identifica din punctul de vedere al acţiunilor, apelul la transparenţă cade în derizoriu. Motiv pentru care merită pusă întrebarea dacă apelul la transparenţă este real sau e doar o altă formă de ipocrizie?

În acest context, în care nu putem identifica realitatea din cauza ipocriziei, ne punem problema în ce măsură gestionarea societăţii îşi propune să atingă anumite obiective. Iar în circumstanţele în care există suspiciunea că apelul la transparenţă ar fi ipocrit, nu cumva singurul mod de a readuce lucrurile la normal e elaborarea unui sistem electoral transparent, care să se bazeze pe norma etică şi principiile morale? Practic, avem o situaţie în care negocierea are de suferit din cauza faptului că aceia care o poartă au anumite tare.

Poate că soluţia este, într-adevăr, una venită din afară, care să stimuleze dezbaterea, negocierea problemelor reale ale ţării, fără să aibă legătură cu ceea ce s-a întâmplat până acum. Direct spus, monarhia ar putea fi arbitrul organizării corecte a societăţii.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *