De ce a apărut creditarea? O să spuneţi pentru că n-aveau oamenii bani şi după ce s-au împrumutat au avut, fiindcă cei săraci au luat de la cei avuţi. Acest răspuns are un sâmbure de adevăr: Creditarea a fost posibilă datorită economisirii.

Da, numai că celor chibzuiţi care au acumulat trebuie să li se bonifice dobânzi, iar intermediarii, bancherii, să realizeze profituri. Cum se pot obţine? Acoperind golurile de lichiditate ale comercianţilor dintre momentul vânzării mărfurilor şi încasarea sumelor facturate. Dacă agenţii economici n-ar apela la bancheri până la primirea banilor ar trebui să-şi întrerupă activitatea. Şi ca să nu se întâmple acest lucru vine creditarea să optimizeze alocarea resurselor financiare.

Dar asta nu-i tot, între timp am ajuns să trăim vremuri mai complicate în care împrumuturile bancare finanţează nu doar schimburile de bunuri şi servicii, ci şi achiziţia de active. Ei bine, aici intervine mismatch-ul de maturitate. Adică, dacă între termenele banilor atraşi în depozite şi plasaţi sub formă de credite comerciale nu prea există diferenţe, pentru cumpărarea de active fondurile pe termen scurt sunt date cu împrumut pe zeci de ani, iar când băncile au unele probleme de lichiditate ca urmare a maturităţilor diferite intervine activitatea de trezorerie cu funcţie de reglaj.

Nu asupra acestui ultim tip de activitate aş vrea însă să atrag atenţia, ci asupra faptului că în condiţiile mismatch-ului de maturitate optimizarea trebuie şi mai bine făcută. Din păcate, în acest punct acţionează marketingul care distorsionează raportul cerere-ofertă şi implicit reduce funcţia de optimizare a creditului.

Problema pe care o ridic acum în legătură cu mismatch-ul de maturitate nu e chiar nouă, pentru că a provocat criza din anii ’30-’40 . Ar fi trebuit ca până în 2007, la următoarea criză majoră, să se înţeleagă că activitatea de creditare este o formă de optimizare a alocării resurselor financiare şi ce poate să provoace mismatch-ul.

Dar nu doar că nu s-a înţeles, ci politicul a mers pe mâna marketingului, ceea ce a distorsionat mai mult raportul cerere-ofertă. Cea mai bună dovadă este că un număr mare de bănci preferă să finanţeze dezechilibrul bugetului statului, în dauna prosperităţii pe care o induce administrarea optimă a resurselor în economia reală.

Reiau și încerc să reformulez un pic. Finanțarea creditelor pe termen lung, pe baza depozitelor pe termen scurt, se numește mismatch. Deci, drepturile (creditele) și obligațiile (depozitele) ar trebui să aibă aceeași maturitate. Dacă însă se văd împrumuturi pe 20 de ani date din economisiri pe 6 luni, diferența reprezintă deficit de încredere. Care apare fiindcă fiscalitatea devine din ce în ce mai împovărătoare.

Sigur că ulterior se încearcă o reechilibare a situației pe seama reducerii dobânzilor, dar asta-i stimulează pe cei față de care au instituțiile financiare drepturi. Și nu ei sunt problema, ci aceia față de care au băncile obligații.

Altfel spus, pe fondul îngreunării poverii fiscale, deponenții nu mai vin cu bani la bancă. Ba chiar pleacă, în măsura în care au și ei obligații ce derivă din creșterea taxele. Motiv pentru care nu se poate echilibra scadența activelor cu cea a pasivelor. Măsurile proaste luate fac să se ajungă la echilibru greu și târziu.

Făcând recurs la istorie, în perioada de free banking din Statele Unite, mismatch-ul s-a văzut foarte repede și atunci au apărut băncile centrale ca împrumutător de ultima instanță.

Totuși lichiditatea furnizată de autoritățile monetare n-a rezolvat problema, deoarece termenul la care a fost oferită era mai scurt decât scadența creditelor. În acel moment, băncile centrale le-au impus celor comerciale să dețină titluri de stat, cu risc zero, dar nici această inițiativă n-a avut rezultatul scontat. Nu degeaba spun manualele de economie că nu trebuie să mărești taxele pe timp de criză, fiindcă majorarea induce neîncredere.

Ceea ce sugerează că ratingul suveran nu ține cont de nivelul de corupție. Deci, nu există o corelație între execuția bugetară și rating.

Politicienii ar trebuie să fie primii interesați să anihileze criza, dar în loc să relaxeze fiscalitatea încearcă să reinstaureze forțat încrederea, cu ajutorul reglementăriilor făcute de alții, în speță în sectorul financiar, după cum sugerează FMI.

Deși oamenii politici n-au educația necesară pentru a sesiza pericolele, pentru că atunci când pun umărul la o astfel de construcție fac abstracție de corupția generată de ei. Și conferă titlurilor de stat risc zero, omițând că banii atrași prin aceste instrumente merg spre obiective politizate, cu o mare “încărcătură” de corupție, dar care nu e văzută în dobânda plătită, deoarece ratingul nu ține cont de ea.

În fine, sintagma lui Milton Friedman potrivit căreia inflația-i o formă de taxare care nu e legiferată e una binecunoscută. Dar laureatul Nobel putea merge mai în profunzime și să spună că e o formă de sărăcire produsă de mismatch, intenționat.

Politicienii generează acest mismatch în perioadele de optimism economic, după care boala e dusă pe picioare cu ajutorul inflației și a altor forme de socializare a pierderilor. Cu riscul ca celor virtuoși, ce economisesc, și față de care au băncile obligații să le fie subremunerate depozitele.

Din păcate, politicienii au o relație nepotrivită cu economia și apoi obișnuiesc să scoată castanele din foc cu mâna băncilor.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple de persecuție a bancherilor constituie momentul distrugerii ordinului Cavalerilor Templieri de către regele Filip cel Frumos al Franței. Având  datorii, râvnind la averile acumulate de templieri, regele  a desființat  şi interzis ordinul, i-a executat pe liderii săi şi i-a prigonit pe cavaleri, una dintre principalele acuzații care li s-a adus fiind tocmai aceea de cămătărie.

Antisemitismul se asociază până la confuzie cu aversiunea faţă de activitatea bancară în „Neguțătorul din Veneția” a lui William Shakespeare. În piesa  de teatru este condamnată aproape explicit acordarea de împrumuturi cu dobândă, negustorul evreu Shylock fiind prezentat ca având resentimente faţă de bogatul nobil Bassanio, care, din vanitate, dă împrumuturi fără dobândă şi, astfel, îl forțează pe Shylock să perceapă dobânzi  mici.

Asocierea cu aversiunea față de bancheri este prezentă în toate marile izbucniri antisemite, inclusiv în actele regimului nazist din Germania. Pentru Hitler și mulți adepți ai săi, bancherii evrei se făceau vinovați, printre altele, de semnarea armistițiului din 1918 și de întemeierea Republicii de la Weimar, prin „lăcomia” cu care au urmărit restituirea creditelor acordate statului german.

Dacă ar fi să rezumăm motivațiile aversiunii istorice față de bancheri, cea mai importantă ar fi ideea potrivit căreia bancherul este proprietarul importantelor resurse financiare pe care le administrează.

Dar acest lucru este fals, pentru că dincolo de capitalul propriu al acționarilor, o bancă acordă împrumuturi în primul rând din depozitele constituite de clienții săi, având datoria de a le restitui acestora întocmai și la timp fondurile depozitate, plus dobândă convenită prin contract.

Bancherul este privit că o persoană bogată și avară, care dispune de extrem de mulți bani, dar refuză să-i pună la dispoziția celor aflați în nevoie la costuri minime sau zero.

Încă o dată fals: o bancă are obligații în primul rând față de clienții cu depozite și, în consecință, nu poate risca să ajungă în imposibilitatea de a le restitui acestora banii practicând dobânzi prea mici, necorelate cu riscurile asumate.

Ca să rezum, bancherii au fost cei mai la îndemână ţapi ispăşitori de-a lungul istoriei. Regele Filip al Franţei i-a executat pe templieri după ce s-a împrumutat de la ei. Şi asta a rămas o tradiţie se pare, pentru că la fel a păţit şi liderul unui stat arab din Africa în zilele noastre

Întrebarea este însă ce s-ar întâmpla dacă de mâine s-ar desfiinţa toate băncile? Statul şi-ar satisface necesităţile de finanţare doar pe baza fiscalităţii. Ceea ce ar distruge business-ul şi locurile de muncă. Sau angajaţii care ar rămâne fără bani cu două-trei zile înainte de leafă ar fi constrânşi să vândă din casă, în loc să apeleze la overdraft.

Din câte se observă, băncile atenuează mişcările dure împotriva mediului de afaceri şi induc stabilitate la nivelul individului. Îi oferă statului un răgaz să-şi pună la punct problemele structurale, ca să renunţe apoi să mai majoreze taxele. Cu alte cuvinte, sistemul bancar câştigă timp, care poate fi folosit pentru corectarea greşelilor celor ce administrează economia.

Când cineva îţi acordă însă o amânare, ţi-o dă ca să remediezi nişte erori, nu să faci altele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *