Banca Centrală Europeană (BCE) are o poziţie nehotărâtă în privinţa relaxării cantitative (quantitative easing – QE). Iar preşedintele instituţiei nu s-a obosit să ofere prea multe explicaţii în legătură cu această problematică.

Poate că ar fi trebuit să spună că John Maynard Keynes a „decretat” că prețul activelor determină rata de ocupare a forței de muncă. Iar un declin ar trebui combătut prin majorarea ofertei de bani de către băncile centrale (de exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat), pentru a crește la loc prețul imobilelor.

Măsurile de relaxare cantitativă (su­plimentare de masă monetară), materializate în achiziția de titluri de stat, ajută băncile să nu mai execute garanțiile aferente creditelor neperformante, ceea ce conserva prețul activelor.

Iată care ar fi linia ce pare să călăuzească initiațiva BCE.

Dar poate că a venit  momentul să analizăm mai bine de ce iau – de fapt – băncile centrale cu QE de la cei harnici şi strângători şi redistribuie celorlalţi. Pentru că statele au angajat împrumuturi pe care nu le pot duce şi atunci apelează la hazard moral şi selecţie adversă ca să salvează datoria publică de la faliment.

QE nu este însă  singura formă de socializare a pierderilor, fiindcă CE obligă toate băncile centrale din UE să-i facă pe deponenţii cu sume de peste 100.000 de euro la o bancă comercială, să răspundă solidar cu acţionarii instituţiei de credit, în caz de insolvenţă.

Deşi e neclar de ce plafonul s-a stabilit la 100.000, şi nu la 56.842  ori la 27.352, 5 de euro? Şi cum se face că nişte oameni care n-au apetit de risc, din moment ce au ales să economisească în depozite bancare, sunt trataţi ca investitorii de la fondurile mutuale? Iar când aceştia sunt asimilaţi cu acţionarii  de ce n-au aceleaşi  drepturi?!

Ca s-o spunem mai pe şleau, atât QE, cât şi această schimbare ad-hoc a statutului deponenţilor trădează amprenta socialistă a Uniunii Europene. Iar dacă în primul caz, cel al  QE, oamenii sunt afectaţi în raritatea bunurilor pe care le deţin, fiindcă inflaţia li le împuţinează, în cel de-al doilea li se spune pe de-a dreptul că nu le mai au. Cine i-a pus să fie bogaţi economisind? Nu puteau şi ei să-şi trăiască viaţa palpitant şi să joace la ruletă?! Pentru că oricum ar proceda tot rămân fără bani…

Ca să conchidem, nesăbuinţa statelor de a face ceea nu pot duce e scoasă în evidenţă de măsurile suprarealiste de soluţionare a chestiunii datoriilor. Să menţionăm aici, alături de QE ori transformarea cu forţa a deponenţilor în investitori, şi “politica” de dobânzi negative.

Iar dacă ne uităm doar la aceste trei iniţiative e greu să-i mai spunem economiei ştiinţă în contul căreia se decernează Premiul Nobel, aşa cum sunt fizica sau chimia – materii guvernate de legi clare.

Ca să nu lăsăm cumva loc de interpretări, într-adevăr, QE făcută de americani a fost la fel de pompieristică precum relaxarea cantitativă din Europa. Însă acestei măsuri nu i se poate pune eticheta de “socialistă”, fiindcă a avut un design bine delimitat, iar când s-a încheiat a rămas limpede pentru toată lumea că ajustările ce vor urma vor fi de natură structurală.

Și pe acest fir ajungem la Marea Britanie, care îi sugerează Uniunii Europene că funcționează împotriva naturii. Iar cea mai buna dovadă se vede în faptul că face selecție adversă și hazard moral prin intermediul QE. Ceea ce vădește că asistăm la o diluare a instinctelor, chiar dacă acestui fenomen i se dă o intrepretare economică, în căutarea încrederii.

Poate că “logica” etatistă a ajuns să ne spele creierele, dar, privind lucrurile la modul natural, impozitarea nu este altceva decât un jaf legalizat, după cum răpirea legalizată se numește recrutare. Iar relaxare cantitativa a masei monetare, QE, reprezintă falsificarea legalizată a banilor.

În ce context ai nevoie de toate acestea? Atunci când suplinești pierderea instinctelor cu astfel de măsuri.

Sigur că această modalitate de amesteca treburile pentru ca politicul să scape cu onoarea nereperată nici măcar nu e nouă. Politicienii nu s-au schimbat prea mult în ultimele sute de ani. Împăratul roman Antoninus Caracalla, de pildă,  făcea QE încă din vremurile în care banii erau de aur.El a emis antoninianul, monedă cu curs forţat care se plasa mult sub valoarea declarată.Iată un prim exemplu de hazard moral şi selecţie adversă.

În drama lui Goethe, Faust, când trezorierul îi spune împăratului că “lăzile cu bani sunt goale”, Mefisto vine cu „găselniţa” transformării hârtiei în bani, suveranul zice “nu avem bani, faceţi ce a spus”, semnează bancnotele şi provoacă o explozie a consumului,“jumătate din popor fiind obsedat să mănânce bine / cealaltă jumătate să se îmbrace bine”. După care oamenii îşi dau seama că bancnotele sunt acoperite doar de promisiunea aurului care încă nu s-a extras din mine.

Mai importantă este însă o întrebare: De ce băncilor centrale care fac QE nu le scade ratingul? De ce pun pe tapet această chestiune? Fiindcă respectivele îşi modifică profilul de risc. Emit monedă şi o investesc în obligaţiuni junk.

Ca urmare, au un profil mai riscant, ce trebuie relevat ca atare. Nu-i nimic extraordinar în ceea ce spun. Dacă o bancă comercială procedează în acest fel, şi îşi schimbă profilul de risc, va fi retrogradată de agenţiile de rating. De ce băncile centrale sunt tratate altfel? Pentru că ele se consolidează în taxe şi impozite?! Din păcate, până la urmă tot aia e. Mediul economic devine mai prost, ratingul ţării se micşorează şi implicit şi cel al băncii centrale.

E cunoscut că în ultima perioadă agenţiile de rating au părut paralizate, dar, asta nu trebuie să ne adoarmă vigilenţa, pentru că în măsura în care BCE activează regional, ar trebui să se deprecieze ratingul zonei. Cu precizarea că în funcţie de bondurile pe care le-a achiziţionat BCE din diverse ţări, calificativul statelor se poate diminua mai mult sau mai puţin, de la caz la caz. Iată nişte idei ce ar trebuie să le vină agenţiilor de rating, care par  a fi derutate.

Austria a emis obligaţiuni pe 70 de ani, după ce Belgia şi Irlanda s-au împrumutat pe 100. Dar şi Franţa, Italia sau Spania au lansat bonduri pe 50 de ani.

Este clar că la dobânzile actuale e o oportunitate să te împrumuţi pe termen lung şi să plăteşti mai nimic. Relaxarea cantitativă (QE) a reuşit să denatureze felul în care ar trebui percepute natural problemele. E un moment favorabil ca statele şi multinaţionalele să emită obligaţiuni, fiindcă politica monetară acoperă greşelile politicienilor.

Dar poate că e bine să vedem şi dimensiunea etică a chestiunii.La bonduri cu scadenţă atât de lungă orice prognoză e de domeniul SF.În jumătate de secol se pot epuiza rezervele de petrol ale lumii sau China comunistă poate înlocui SUA în rolul de primă superputere.

Cum să-ţi laşi banii pe mâna cuiva atâta vreme? Sistemele politice pot intra în colaps. Aurul poate să redevină etalon monetar. Euro poate să fie adoptat de toate ţările UE peste 10 ani, ca să se dovedească un fiasco în 20. Și, nu în ultimul rând, trebuie să ne reamintim că în secolul XX au fost două războaie mondiale, între ele o criză, iar o treime din statele lumii au devenit comuniste – cine garantează că istoria nu se repetă?

Și, fireşte, principala motivaţie pe care se bate monedă e speranţa de viaţă în creştere. Francezii, de pildă, trăiesc cu 6-7 ani mai mult decât în urmă cu 30 de ani. Totuşi, trecând de la scenariile catastrofice la contraargumente serioase, se observă că termenul propus la bonduri constituie un răstimp mai întins decât oricare perioadă de viaţă activă din lume. Or, atenţie! Europenilor li se cere nici mai mult, nici mai puţin, decât să-şi împrumute statele înainte de a intra în “câmpul muncii”, şi să li se dea banii înapoi la câţiva ani după ce ies la pensie. E greu de crezut că cineva poate economisi înainte să înceapă să lucreze!

Dar banii din QE nu prea ajung la populaţie, fiindcă nu prea există instrumente. Mai clar zis, e afectat rolul banilor de a mijloci schimbul, şi atunci oamenii îşi achită cu greutate datoriile, ba chiar întră în incapacitate de plată. Cine încearcă să facă să ajungă banii la populaţie prin credit, în locul nivelului de trai nu prea are sorţi de izbândă. Puterea de cumpărare nu e echivalentă cu puterea de cheltuire. Iar a spune că e vina populaţiei că nu se restructureze, când de fapt cea care este rezistentă la reformă e clasa politică, reprezintă lipsă de democraţie în exces.

Un ultim fapt ce trebuie menţionat e acela că noi, ca planetă, suntem un sistem închis. Nu luăm resurse din altă parte şi depindem de felul cum le exploatăm. În momentul de faţă se observă că o facem cantitativ şi că nu e stimulată legislativ iniţiativa de a le extrage calitativ.

Dezvoltarea calitativă înseamnă educaţie şi legislaţie economico-socială, care să stimuleze elitele să iasă din spaţiul închis. Şi aici merită pusă întrebarea: Ştiţi de ce s-au apucat unii să-i cucerească pe alţii? Ca să le ia resursele.

E simplu, fie procurăm resurse noi, fie – dacă n-o facem şi funcţionăm ca până acum – ajungem la canibalism.

Ca să o spunem într-o formă ceva mai succintă, la nivelul zonei euro relaxarea cantitativă prezintă risc sistemic, fiindcă diluează percepția asupra importanței muncii depuse. Așadar pericolul – din punct de vedere sistemic – e că nimeni nu va avea o viziune reală asupra cantității și calității muncii depuse și, ca urmare, relaxarea cantitativă, o măsură discreționară, va perpetua discreționarismul în societate, la toate nivelurile: politic, al pieței muncii, investițional, dar, mai ales, economic.

QE constituie, de fapt, o renunțare la reperele morale, pentru că acesta e discreționarismul, și în lipsa lor se ajunge la o decădere educațională. Oamenii se apropie din ce în ce mai mult de statutul de animal, ceea ce înseamnă că relaxarea cantitativă constituie un atentat la adresa conștiinței. Anihilarea ei va duce într-un termen previzibil la o segrerare între manipulați și manipulatori. Ultimii vor fi considerați zei, iar ceilalți muritori de rând. Însă motivul pentru care acest lucru este posibil e că în afara educației nu există valoare.

Extinzând problematica la dobânzi și rolul lor clasic de a se constitui un obstacol în calea risipei resurselor, când acestea devin negative sau tind spre zero eliberarea discreționară de masă bănească reprezintă  o sfidarea la adresa educației, deoarece ele îi încurajează pe cei ce cheltuiesc nesăbuit și nu pe aceia care construiesc planuri. Iar în măsura în care cei nechibzuiți nu-și returnează debitele ele se socializează, cu selecție adversă și hazard moral.

În ceea ce privește legătura dintre relaxarea fiscală și cea fiscală, sau, mai precis, că prima a substituit-o pe cea de-a doua, asta evidențiază că nu există un model de funcționare a societății diferit de regimurile bazate pe robie. Pentru că deși ți se dau niște bani te pomenești mereu că datorezi mai mult, că ești legat de moșie precum țăranul iobag sau șerb dependent de boier. Și partea cea mai interesantă este că toate aceste lucruri se petrec invocând principii democratice și în situația în care se plătește din ce în ce mai mult pentru educație.

Dar acest proces nu se concretizează la nivel social printr-o mai mare libertate, ci printr-o renunțare la drepturi, ceea ce arată, de fapt, o abdicare de la democrație și o alunecare spre sclavagism. Măsurile de reducerea a fiscalității nu pot fi înlocuite prin QE pentru că degeaba li se pun băncilor bani în brațe pe care să-i atribuie sub formă de credit cât timp companiile nu pot face business din cauza mediului economic ostil. Ele nu împrumută bani deoarece în actualele condițiile fiscale nu pot ieși în câștig, astfel încât să poată înapoia creditul cu dobânda aferentă.

Și aici merită reiterat că puterea de cheltuire nu poate ține locul celei de cumpărare, dar și că termenul la care se lichidizează economiile prin QE e mai scurt decât cel prin care ar face-o pe seama reducerii taxelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *