În anul 2012, când Disney a cumpărat Lucasfilm pentru 4 miliarde de dolari, mi-am zis plin de amărăciune: S-a corporatizat şi Războiul Stelelor. Asta după ce Disney “înghiţise” în 2006 Pixar, ca să-i “pedepsească” pentru că făcuseră Ice Age.

Această reacţie am avut-o după ce am observat că firmele nu mai au idei când devin corporaţii şi preferă să cumpere companiile care mai au, ca să nu mai aibă nici ele. Aşa am văzut că s-a întâmplat nu doar cu achiziţiile Disney, ci şi cu cele ale Microsoft. Pare că e o regulă verificată de-a lungul istoriei: capitaliștii devin socialiști pe măsură ce-și extind și-și consolidează businessul.

În fine, scriam recent un editorial intitulat „Muzica s-a corporatizat odată cu societatea” în care aduceam în discuţie cât de bine sună “Satisfaction” a celor de la Rolling Stones,“Whole Lotta Love” – Led Zeppelin sau “Subterranean Homesick Blues” – Bob Dylan ca să evidenţiez că muzica zilei de azi îmi lasă un gust persistent de artificial, inautentic, prea căutat, prea “industrial” şi prea aseptic.

Dar cam acelaşi lucru se întâmplă, din păcate, şi cu filmele. Efectele speciale sunt mai bune, la fel şi tehnica de filmare, fiindcă şi această industrie a profitat din plin de dezvoltarea în plan tehnologic, dar ideatic nu stă deloc mai bine faţă de acum 3-4 decenii. Uitaţi-vă pe Cinemax, TNT, TV 1000, Paramount, MGM ca să vă convingeţi.

Iar cheia problemei e că în loc să se fabrice bunuri care  să se vândă şi firma să aibă succes pe seama votului obţinut de la consumator pe piaţă, mărfurile bune sunt înlocuite cu discursul de marketing. Ştim demult că reclama e sufletul comerţului. E firesc ca negustorii să-şi promoveze şi să-şi facă cunoscută marfa, să o laude, să-i sublinieze calităţile şi diferenţele pozitive faţă de cea a concurenţilor. În ziua de azi, însă, reclama a ajuns să fie nu doar sufletul, ci şi obiectul comerţului.

De fapt, vorbim de “meritele” globalizării când se ajunge să se vândă  produse asemănătoare până la identitate, dar cu marketing diferit. Filosofia anterioară alimenta diviziunea socială a muncii, deoarece consumatorul ce cumpăra o marfă Made in USA era producătorul altor mărfuri de care avea nevoie piaţa. Pe când acum, în perioada bunurilor substitut Made in China, clientul încearcă să fie păcălit de politic şi de marketing.

Politicienii îi iau resursele consumatorului cu taxe, le direcţionează către clientela lor, formată din companii-gigant, care, la rândul lor, apelează, în regim de subînchiriere, la serviciile pieţei din China, de unde primesc mărfuri ce nu mai corespund principiului „sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin”. Aici intervine însă marketingul care-i spune clientului că ia o marfa bună, chiar dacă el achiziţioneză una proastă. Cumpărătorul oricum nu mai are de unde să ştie cum arată un produs bun, dacă toate sunt la fel.

Concluzia este că, cu cât o economie este mai sufocată de impozite, reglementări şi restricţii, cu atât nivelul de concurenţă al companiilor care activează în cadrul ei este mai slab. Asta în dauna consumatorilor, văduviţi astfel de produse şi servicii de calitate la preţuri accesibile. În schimb, se dezvoltă monstruos marketingul şi se vând vorbe în loc de mărfuri.

În acest fel, economia ajunge să semene tot mai mult cu politica de care este dominată în actualul status quo. Iar consumatorii sunt reduşi şi din punct de vedere economic la statutul de alegători şi contribuabili: cumpără de la cine ţine cel mai seducător (a se citi “populist”) discurs şi de fapt habar n-au pentru ce li se scot bani din buzunar.

Dar, să ne întoarcem la Războiul Stelelor, fiindcă detaliile sunt importante. Când intrai în Carrefour te întâmpinau nişte butaforii cu wookiee-ul Chewbacca, iar dacă achiziţionai hârtia igienică Zewa primeai un pacheţel de cosmic shells cu personajele din Star Wars. Totul în aşteptarea marelui film, umflat şi anunţat de marketing, care încearcă să creeze o isterie ce depăşeşte valoarea produsului.

Iar când marfa a apărut pe piaţă, în sfârşit, era un film pe care-l mai văzusem în urmă cu peste trei decenii. Un soi de remake a lui „A New Hope”. Cu exact aceleaşi  „elemente” ca în urmă cu trei decenii: planeta deşertică unde începe acţiunea, o persoană tânără cu aptitudini de jedi, barul cu personaje ciudate, Steaua Morţii – arma ce distruge planete şi care e anihilată cam la fel ca în 1977, Ford-Fisher-Hamill – actori scoşi de la naftalină ca să mai ia un salariu înainte de pensionare. 

E clar, pentru că a costat mult ca Disney să cumpere Lucasfilm, corporatiştii au mers pe o „reţetă” sigură. Ce s-a mai făcut o dată, şi a avut succes, are o probabilitate mare să aibă din nou. De ce să ne luăm riscuri ca în capitalism, aşa cum şi-a luat Lucas în 1977 (A New Hope), 1980 (The Empire Strikes Back) şi 1983 (Return of the Jedi) şi să venim cu poveşti originale? Mai bine „chinezărim” ceva, dăm marfa fake pe mâna marketingul şi a reţelei de vânzări, ca să se vadă cum discursul a înlocuit aproape cu totul consistenţa produselor.

Şi ca să fim sută la sută cinstiţi, nici nu se mai poate „fabrica” ideatic ce se făcea în anii 70. O anumită industrie, cum e chiar şi cea de film, nu poate fi altfel decât societatea care o generează. Iar din acest punct de vedere, societatea a involuat în acelaşi fel în care a involuat şi libertatea.

Problema este sistemică și generalizată. Întregul sistem economic mondial pare construit pentru a proteja privilegii dobândite. Iar asta fie că vorbim despre state corupte și semimafiote, conduse de clanuri, fie că vorbim despre state care proclamă “domnia legii” și unde corupția și favoritismul fățiș sunt înlocuite de sisteme legislative și de reglementare menite să împiedice accesul noilor-veniți pe piețe și să ferească de competiție business-urile și companiile deja consacrate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *