Scont sau lombard? Potrivit enciclopediei de monedă a lui Costin C. Kiriţescu, scontul implică preluarea de către o bancă a unei cambii, adică a unui document care exprimă livrarea pe credit a unei cantităţi de marfă. Prin scont, creanţa este transformată înainte de scadenţă în capital bănesc, ceea accelerează circuitul economico-financiar şi contribuie la dezvoltarea producţiei.

Lombardul constă în acordarea unui împrumutat garantat prin hârtii de valoare, titluri de credit cu venit fix şi titluri cu venit variabil (acţiuni), dar în special obligaţiuni, cum ar fi rentele (titlurile) de stat.

Iar Banca Naţională a României a fost înfiinţată în urmă cu 140 de ani, în 1880, ca o bancă de scont şi circulaţie. Deşi, imediat după inaugurare se observă că lombardul întrecea în bună măsură portofoliul de scont.

 

 

Ce a făcut BNR? Dacă deschidem paginile unei alte enciclopedii aflăm că „începând din 1885, Banca Naţională dă politicii sale de credit o nouă îndrumare, restrângând creditele de lombard, cari duceau la o sporire artificială a circulaţiei monetare, în scopuri exclusiv de consumaţiune. În acelaşi timp, ea intensifică creditele de scont, punând la baza emisiunii sale operaţiuni strict economice. Apoi, institutul de emisiune, vreme de 5 ani, din 1885, contingentează circulaţia, limitând-o în jurul sumei de  100 milioane lei.”

Banca Naţională – ghidată de Eugeniu Carada (între 1880 şi 1910) – a arătat o largă înţelegere, sprijind pe cât a fost cu putinţă piaţa. În acest scop “a sporit acoperirea metalică, prin realizarea devizelor rezultate din excedentul balanţei comerciale şi a recurs cât mai puţin la urcarea taxei scontului, pentru a nu îngreuna condiţiunile pieţei”.

Variaţia taxei scontului “oglindeşte situaţiunea pieţei”. De la 8%, la cât urcase din cauza crizei din 1899-1900 scade treptat la 5%. La acest nivel se menţine până în 1907, când retragerea capitalurilor străine a impus, o creştere temporară la 8%, dar urmată de o fluctuaţie între 5% şi 6%.

Influenţa lui Eugeniu Carada a fost colosală, astfel că în epocă se spunea că şi în cazul în care nişte neghiobi ar veni în fruntea ei, Banca Naţională s-ar conduce singură. Lombardul este menţinut în limite stricte – în jurul a 10% din circulaţia monetară – în vreme ce scontul este intensificat, pentru a forma elementul de bază al emisiunii, „printr’o judicioasă manipulare a taxei scontului, Banca Naţională reuşeşte să restrângă creditele în momentele de expansiune cu tendinţe speculative ale pieţei, acordând apoi tot sprijinul, prin taxa scontului scăzută, atunci când piaţa se afla în stare de depresiune în urma unei crize.”

 

 

Manipularea febrilă a taxei scontului şi a lombardului, în cursul crizei din 1899 (determinată de o recoltă slabă, soldată cu reducerea masivă a exportului de cereale), arată ”preocuparea Băncii Naţionale de a-şi proteja, prin urcarea taxei scontului, acoperirea metalică, înfrânând totodată cererile de credite ce i se adresau. În acelaşi timp însă institutul de emisiune profită de primul moment favorabil pentru a scădea taxa scontului oficial, uşurând astfel obţinerea creditelor necesare.”

Dezvoltarea operaţiunilor de scont  a fost cu putinţă atât prin lărgirea reţelei teritoriale – Banca Naţională avea agenţii în toate capitalele de judeţ – dar, mai ales „în urma formării unui sistem bancar, care duce la o lărgire a operaţiunilor de credit şi determină o cerere mare de reescont la institutul de emisiune. Legiferarea băncilor populare în 1903 şi înfiinţarea Casei Centrale a Băncilor Populare dă prilej Băncii Naţionale de acorda sprijinul mişcării cooperative prin acordarea de credite de reescont.” Această evoluţie este în spiritul spuselor lui Eugeniu Carada: “Vom îmbunătăţi finanţele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, care să ridice comerţul, industria, agricultura; să redea viaţă prin stimularea şi înlesnirea tranzacţiilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor. Fără un comerţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare şi institute de credit, acelea nu pot prospera. A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de şosele este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre. Cu acest mod de viaţă dat agriculturii şi industriei noastre, vom mări avuţia particulară şi prin aceasta chiar vom înmulţi şi resursele tezaurului public.”

Poziţia puternică a leului din primii ani ai politicii monetare, era, conform precizărilor enciclopedice, datorată “împrejurărilor că, graţie exportului său de materii prime (cereale, petrol, lemn, animale), România putea să întrebuinţeze soldul favorabil al balanţei sale comerciale pentru a acoperi importaţiile sale invizibile (anuităţiile datoriei publice, veniturile capitalurilor străine investite în ţară etc. ). Afluxul continuu al fondurilor pe termen scurt şi lung venite de pe graniţă – atrase de nivelul ridicat al beneficiilor ce se obţineau în ţara noastră – acopereau, în anii cu recolte slabe, deficitul balanţei comerciale. Astfel, produsul exportului din anii buni, transformat în aur, făcea să crească rezerva metalică a Băncii Naţionale, fără ca anii răi să aducă altceva decât o oprire temporară a creşterii disponibilităţilor în aur ale Institutului nostru de emisiune. ”

 

 

Din păcate, după 1914 politica monetară îşi pierde caracterul calm şi prudent. Nu mai avem de-a face cu crize conjuncturale cauzate de recolte proaste . Potrivit lui Victor Axenciuc, “perioada a doua de dezvoltare, 1919-1923, începe având pregnantă, în conturile bilanţului BNR, moştenirea urmărilor războiului: finanţarea pieţei restrânsă, iar a statului exacerbată.”

Dar, chiar aşa, în momentul de faţă se mai aude ceva de scont? Mai preiau băncile documente legate de tranzacţii comerciale pentru a oferi lichiditate până la scadenţa plăţilor? Nu?! Lombardul, în schimb, continuă să existe! Facilitatea de creditare permite băncilor comerciale să ia finanţare de la banca centrală în schimbul unor garanţii, dar, care, sunt exclusiv titluri de stat. Cu alte cuvinte, deficitul bugetar politizat al statului, cel care se finanţează cu certificate de trezorerie, a devenit principalul element, în dauna pieţei. Cea pe care marele bancher Eugeniu Carada se străduia să o protejeze, restrângând creditele de lombard ce sporeau artificial circulaţia monetară, „în scopuri exclusiv de consumaţiune”. De la băncile de scont, s-a trecut la cele de lombard, uitând spusele ctitoruluiu BNR: înmulţirea resurselor tezaurului public se poate face doar dacă„vom mări iniţiativa particulară”, iar „criza noastră financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *