FMI nu ține să ne surprindă, de aceea ne recomandă să rămânem, mai departe, în secvența keynesistă de control a cererii agregate și nu cumva să lăsăm banii pe mâna oamenilor. De ce să nu le fie luate resursele, cu care ar ști ei mai bine ce să facă, și să-i fie date planificatorului central? Evident, acest lucru pentru proiecte de infrastructură mare, ce lipsesc acum din țara noastră.

Problema este însă că dacă continuă să se „rechiziționeze” resursele românilor și ele ajung în proiecte care nu-s funcționale în următorul exercițiu bugetar, ci peste 5-10 ani, e luată materia primă a piețelor și îngropată pentru o perioadă apreciabilă de timp.

Or, e preferabil să funcționeze piețele – prin intermediul cheltuielilor familiilor –, atât cât sunt ele de dezvoltate, în detrimentul unor “prefaceri” potențiale, în viitor, ce se pot realiza și cu ajutorul burselor sau a fondurilor europene, în condițiile în care UE va lua decizii ce vor arăta că există în continuare.

Așadar, a strica în momentul de față “cash flow”-ul menajelor, așa cum sugerează Fondul Monetar Internațional, echivalează cu inhibarea, în continuare, a premiselor de crearea a ofertei agregate. Fiindcă, într-adevăr, după reducerea TVA, venitul disponibil ajuns pe piață tinde să majoreze prețurile, dar dacă se extinde oferta nu se va mai discuta de așa ceva.

E o mare problemă că de fiecare dată când ne gândim cum să redistribuim, prin intermediul piețelor sau bugetului, vine Fondul și arată spre cel de-al doilea. Oare de ce nu pomenește niciodată organismul financiar internațional de crearea și adâncirea piețelor, ci doar de măsuri de consolidare a bugetului statului? Pentru că e necesar să fie anihilată inițiativa și să fie atinse în orice condiții niște variabile macro, menite să abată atenția că secvența economică e afectată de o luptă împotriva corupției purtată discreționar, cu obiective cu miză politică?

Ca să rezum într-o cheie foarte simplă cele spuse până acum, dacă banii ajung la multe persoane și generează multe evenimente, tranzacții, pe piețele existente se formează ofertă, ceea ce e portrivit pentru contextul actual. Dacă însă banii se concentrează la un număr redus de actori, cei care construiesc infrastructura, și, în paralel, se reprimă cererea agregată, se conservă secvența de monopol a unui buget ce redistribuie discreționar. Asta în circumstanțele în care banii investiți stau, zac, în proiecte, până când acestea devin funcționale.

De aceea e bine să fim constienți – o zic din nou – că pentru proiecte pe termen lung trebuie să fie utilizate fondurile comunitare și banii atrași de piața de capital. Lichiditatea e necesar să rămână pe piețe. Ocazie cu care merită să ne întrebăm iarăși de ce s-au atras atât de puțini bani europeni în timpul guvernului Cioloș și de ce nu s-au lansat IPO-urile în 2009, cum a făcut-o Polonia? Iar dacă tot nu s-au întâmplat oare nu-i lipsit de decență să vină Fondul Monetar și să indice să fie luați bani de la menajele românești și să li se strice lichiditatea?

Sigur că această chestiune se poate pune și altfel. Dacă UE nu dorește să dea fonduri și se prevaleză de argumente FMI, înseamnă că pe UE nu o interesează UE în termenii inițiali, ci asistăm la o încearcare destul de slabă de a impune un soi de dominație fără a furniza fonduri pentru uniformizarea infrastructuri și de a ancora încrederea, fapt pe care-l taxează, de altfel, și cei ce vor să iasă din Uniunea Europeană.

O variantă a acestui text a apărut și în economica.net: http://www.economica.net/fmi-agentul-europei-cu-2-viteze_135067.html

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *