La stat nu mai lucrează 1,398 milioane de persoane ca în decembrie 2008, înainte de criză, ci 1,199. Ba, chiar s-au văzut și mai puțini bugetari în sistem în ianuarie 2015: 1,180.

În fine, numărul total al salariaţilor se plasează la 4,87 milioane, cam ca în perioada premergătoare crizei, dar faptul că suma angajaților a scăzut până la 4,095 milioane în ianuarie 2011 arată că sectorul privat se restructurează mult mai rapid decât cel de stat. Și dacă mai punem la socoteală că la sfârşitul anilor ’90, statul avea 700.000 de angajați, în contextul unui număr total de salariați similar celui actual, se poate spune că sectorul de stat e în continuare supradimensionat.

Cu precizarea că ideea economică de departe cea mai proastă a fost tăierea salariilor bugetarilor cu 25% la începtul crizei. Măsura corectă ar fi fost disponibilizarea personalului în exces, în paralel cu externalizarea unor servicii către sectorul privat, ca să se poată vorbi de o restructurare semnificativă şi la stat.

Dar în loc de asta, guvernul a decis să reducă lefurile tuturor bugetarilor, în situația în care ei aveau trecut în cartea de muncă întregul salariu, și deci erau cei mai buni clienți pentru bănci.

După o astfel de măsură, personalul supradimensionat al statului – ținut așa ca să nu se supere baronii locali că le sunt dați afară oamenii de încredere – a început să aibă probleme cu plata ratelor.

Băncile au încercat inițial să le acorde debitorilor reeșalonări, ceea ce le-a erodat business-ul, deoarece au plătit impozit pentru profituri realizate “pe hârtie”.

După care, băncile au declarat creditele neperformante și au constituit provizioane.

În final, tot statul a avut de suferit, fiindcă, odată cu scăderea profitului băncilor, s-a redus colectarea.

Şi în situația în care împrumuturile s-au îndreptat preponderent către populație – un credit din patru s-a dovedit a fi neperformant – intermedierea financiară a scăzut de la 40% din PIB, la sub 30%.

Iar asta nu-i tot, în companiile private lucrează un soi de bugetari, pe care însă acestea nu-și propun să-i concedieze, dimpotrivă, le majorează lefurile. De ce? Pentru că firmele îi considera importanți pe cei ce le mijlocesc relația cu statul: contabili, inspectori de resurse umane, juriști.

Deci, persoanele care le permit firmelor să răzbată printr-un mediu de afaceri ostil ocupă o poziție privilegiată. Oare cum e mai eficient: să simplifici mediul ori să adaugi un număr apreciabil de funcționari privați la 1,2 milioane de bugetari?!

Un cititor mi-a scris la un moment dat că în Marea Britanie completarea formularului de taxe e la fel de simplă precum înregistrarea pe facebook. Nu se pune problema să mergi la vreun ghișeu. În Statele Unite contabilitatea pentru IMM se reduce la un simplu Excel. Poți cere ajutorul unui consultant fiscal doar în măsura în care vrei să fii sigur că n-ai greșit adunările. La noi, însă posibilitatea de a plăti taxe cu cardul la ghișeele ANAF e o cucerire de dată recentă, iar la Poştă, unde se achită taxele locale şi amenzile de circulaţie ce se indexează cu salariul minim nici nu s-a auzit de POS.

Și soluția pentru România, am mai zis-o, e impozitul forfetar. Adică, de ce să impună statul ca reducerile de preț să aibă loc doar în anumite perioade din an ca nu cumva să încaseze mai puțin din taxe dacă se ieftinesc mărfurile? La Istanbul se achită o taxă, după care vânzătorii se pot târgui cum doresc cu clienții în magazin. Apoi, dacă firmele plătesc taxa forfetară ce nevoie mai au să depună bilanț? De ce trebuie să se cheme SRL? Și de ce e obligatoriu să aibă contabil? O spălătorie auto n-are treabă cu provizioane sau amortismente. Contabilii au devenit importanți fiindcă i-a fost frică statului să nu fie furat, motiv pentru care a făcut “prohibită” flexibilitatea prețului și a complicat cadrul fiscal.

După cum se vede, modelul german de fiscalitate nu se potrivește deloc României, ci mai degrabă cel turcesc, care e mult mai liberal decât “liberala” Uniune Europeană. E natural ca un stat să nu perceapă un impozit procentual pe profit, căci nu e părtaș la business, ci o taxă fixă de funcționare. Apoi, după ce agentul economic o achită, face ce vrea el. Se târguiește ”ca la piață” în propriul magazin.

Ca să conchid, România are un număr prea redus de lucrători direct productivi, și e necesar să-i realoce pe cei indirect productivi în ramurile pe care statul le redă sectorului privat.  Fiindcă-i o eroare să credem că statul poate fi reformat, el trebuie doar să devină mai mic și să se ocupe piața de alocarea resurselor.

Și pe o structură economică îmbunătățită s-ar vedea că deflatorul PIB – măsură ce relevă inflația din întreaga economie și care o prezintă ca lipsă de performanță – scade, forța de muncă e reabsorbită și salariile cresc, în paralel cu productivitatea.

Da, dar când cei care fac stabilizarea nu se pot atinge de privilegiile administrației politizate, în special a celei din zonă controlată de baronii locali, ce se observă? Că se subțiază veniturile tuturor celor lipsiți de protecție până se ajunge la nivelul de echilibru cerut de macrostabilitate – prețurile n-au de ce să crească câtă vreme consumul populației e raționalizat de taxe și facturi la utilități.

Să nu credem însă că această abordare au inventat-o românii. Ea este descrisă în manualele de economie, cu două precizări. Prima – că funcționează doar pe termen scurt. A două – că se aplică de regulă după războaie. Două precizări și un avertisment: politică antiinflationista trebuie să micșoreze prețurile fără să afecteze rolul pe care prețul îl deține în procesul de distribuție a resurselor – adică însăși funcționalitatea pieței.

Așadar, deși suntem la fel de stabili macroeconomic precum Cehia sau Polonia, e greu să i se alăture economiei noastre de piață calificativul de “funcţională”, pentru că guvernelor de la noi nu le-a venit la îndemână să lase piața să regleze natural mecanismele, ci au ales mereu o strategie alternativă: controlul prețurilor și al salariilor.

România nu seamănă cu țările din grupul de la Vişegrad, ci mai degrabă cu Serbia. Noi am început cu “nu ne vindem ţara” și acum suntem deficitari la infrastructură și la investiții străine, ei au rămas fără infrastructură și le-au fugit investitorii după ce au strigat “ne dam Kosovo” până le-au picat în cap bombele NATO. Și noi, și sârbii am ajuns să fim asistați de FMI, care ne-a prescris un “tratament” economic cu ajutorul căruia economia să rămână în echilibru. Însă la noi a fost mereu pace!

Ei, tocmai aici se vede eroarea fundamentală de abordare. Deși nu suntem după război, mai avem încă prețuri administrate. Avem politici monetar-fiscale care raționalizează cererea – plătim la greu pentru sănătate, drumuri, mediu fără să beneficiem de ele, fiindcă statul deturnează banii către breșele lăsate în economie de sectoarele și persoanele protejate.

Trăim cu riscul permanent ca frâiele consumului să scape și inflația și deficitele să arate că structura economiei s-a îmbunătățit prea puțin în ultimele decenii. Riscul crește din patru în patru ani, când se apropie alegerile.

Evident, o economie bazată pe astfel de realități nu poate fi condusă relaxat, cum e normal în timp de pace. De aceea, se declară demagogic război sărăciei, că să se justifice aplicarea în economie a legii marțiale – cine nu-i  cu noi e pe dinafară.

Dar tocmai pentru a nu se mai gestiona economia pe scenarii de avarie, pe picior de război, e bine de văzut că dând țara pe mâna baronilor locali ca să administreze sărăcia n-am devenit mai bogați.

Baronii au acumulat doar capitalul redistribuit de la populație. N-au reușit să producă nimic în plus și să devină lideri regionali, cum justifică potențialul României. Ba au mai și blocat din ce au deturnat de la consumatori în case și mașini luxoase.

Iată motivul pentru care susțin că în ciuda eforturilor de “remilitarizare” actuale, cu strategia de control a  prețurilor și salariilor pusă în centrul dezbaterii, o schimbare de paradigmă e inevitabilă.

În prezent, politica fiscal-monetară are posibilitatea să controleze consumul, să-l micșoreze, cu ajutorul impozitelor explicite și implicite (inflația).

Mai departe, toată lumea e fericită că a fost ajustat consumul la nivelul ofertei și toți își construiesc discursul pe baza cererii agregate. Chiar dacă guvernul ar trebui să gândească în termeni de stimulare a ofertei și a productivității, nu a reprimării cererii.

Pentru că politicile monetare și fiscale, care gestionează cererea, sunt instrumente ce gestionează sărăcia. Și românii nu de asta au nevoie, ci de supraofertă de bunuri și de piețe.

Nu să-și „cartelizeze” cheltuielile până la nivelul la care își permit, ci, pe seama mediului economic și investițiilor, să-și mărească productivitatea, ca să-și poată majora veniturile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *